Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [51]

Poetul se arată în permanență exasperat de încrederea pe care o au oamenii în descoperirile lor științifice, de sentimentul de siguranță pe care îl capătă în urma evoluției tehnologice a umanității. Destul de multe poezii ale sale dezvoltă acest sentiment de oroare la adresa superbiei prostești care îi animă pe mulți, deopotrivă descoperitori și spectatori.

Astfel,

După ce-au constatat
Că pământul are formă de sferă,
Geografii au ajuns la concluzia
Că și viața trebuie să fie rotundă.

Dacă pleci dintr-o anumită fericire
Și o ții drept spre bătrânețe,
Trebuie să apari, la un moment dat,
Adolescent,
Dinspre soare și optimism.

Dar iată
Că din atâta omenire care a pornit
Să descopere acest adevăr,
Cu grâu, cu arme și cu tot ce le trebuie
În corăbiile lor de fier,
Nimeni nu s-a întors.

O, nu vă descurajați, oameni!
Aveți încredere în harta speranțelor voastre.
Pentru că, într-adevăr, pe acest pământ care are formă de sferă,
Totul trebuie să fie perfect.

(Pe acest pământ care are formă de sferă)

Teoria e deopotrivă corectă și absurdă: s-a descoperit, prin expediții geografice, că pământul e rotund, că are formă de sferă, dar aceasta nu implică întru nimic schimbarea existenței ori a ontologiei umane. Cei ce au pornit „Să descopere acest adevăr,/ Cu grâu, cu arme și cu tot ce le trebuie/ În corăbiile lor de fier” au ajuns la concluzia că pământul e rotund, dar nu și că viața lor e rotundă, pentru că „nimeni nu s-a întors”.

Nu pot să mă abțin la a nu mă gândi la reclamele zilelor noastre. „Aveți încredere în harta speranțelor voastre!” ar putea fi considerat ca ecoul multor spoturi publicitare din ziua de astăzi. Care ne spun, aidoma poeziei lui Sorescu, că „totul trebuie să fie perfect”. Numai că atitudinea lui Sorescu e una de ironie amară.

Oamenii confundă descoperirea unor legi de funcționare a universului cu destinul lor în eternitate, cu soarta lor veșnică. De parcă descoperirile geografice sau fizice le pot schimba ontologia. De fapt, întreaga propagandă anti-eclesiastică din epoca modernă și postmodernă se bazează pe această eroare de perspectivă, pe acestă adevărată înșelare a ochiului, care confundă viața materiei cu viața spiritului.

Ni se spune că nu mai avem nevoie de Biserică, pentru că lumea…a evoluat. Însă, sunt două lucruri total diferite! Nu are nimic de-a face una cu alta! Oamenii trăiesc, iubesc și mor ca întotdeauna.

Nicio descoperire geografică nu împiedică oamenii să moară, niciun nou continent descoperit nu înveșnicește omul pe pământ. Dacă ar fi așa, ar trebui ca să „pleci dintr-o anumită fericire/ Și o ții drept spre bătrânețe” și „să apari, la un moment dat,/ Adolescent,/ Dinspre soare și optimism”. Dar nu se întâmplă așa! Nu se întâmplă astfel decât dacă vorbim despre o realitate interioară, duhovnicească, nu însă și dacă ne referim la existența obișnuită a oamenilor, indiferenți la cele spirituale.

De aceea, Sorescu nu face decât să-și întețească ironiile la adresa încrederii în sine a omului. În alt poem, el se află „Pe balcon între sticle goale!/ Punctul din cosmos cel mai înalt,/ Atins după milenii de evoluție/ Și de descoperiri științifice/ Care s-au ținut lanț” (Mesaj).

Iar mesajul său îl complinește pe cel („O, nu vă descurajați, oameni! /…/ Totul trebuie să fie perfect”) al poemului la care ne-am referit mai devreme:

„De aceea simt întreaga-mi responsabilitate/ Când vă transmit acest mesaj: // Nu vă pierdeți optimismul, oameni,/ Nici de-ați crăpa”.