Impersonalismul lui Rebreanu
S-a vorbit foarte mult, în cărțile de critică și de istorie literară, despre impersonalismul lui Liviu Rebreanu, despre atingerea, în sfârșit, în opera sa, a calității de narator complet obiectiv, neimplicat în narațiunea sa. Anul 1920, când a apărut Ion a fost considerat unul de referință, când romanul românesc și-ar fi câștigat desăvârșita obiectivitate (salutat astfel de Lovinescu și de mulți alții după el).
Eu cred altceva: că Rebreanu a reușit să ofere impresia de desăvârșită obiectivitate, aparența de impersonalism și de neimplicare. Pe pe care Slavici sau Duiliu Zamfirescu, anterior, intervenind în text prin semnalarea propriilor opinii sau adăugând o amprentă morală personală sesizabilă, nu reușiseră să le ofere, spre nemulțumirea criticilor de la noi, cărora, dintotdeauna, le-a displăcut morala.
Impresia de obiectivitate perfectă nu înseamnă însă neimplicare sau distanțare morală până la impersonalism sau indiferentism. Am mai discutat despre acest subiect, acum doi ani[1], și am exprimat atunci opinia că numeroasele semne premonitorii care apar în Ion (dar și în Pădurea spânzuraților și Răscoala) reprezintă o dovadă irefutabilă a faptului că autorul-narator nu este impersonal sau indiferent.
Nicolae Balotă a expus, mai demult, aceeași părere cu privire la așa-zisa obiectivitate perfectă a lui Rebreanu, dar fără să ofere argumente, nedezvoltând subiectul. Referindu-se la Ion, Balotă a afirmat: „Tehnica, aparent, este a observatorului realist, obiectiv, a naratorului care nu se amestecă în narațiunea sa, ci stă ascuns, ca și inexistent”[2]. Însă, cum am spus, nu ne-a explicat de ce tehnica este numai în mod „aparent” a naratorului care nu se implică în propria ficțiune realistă.
Rebreanu însuși a susținut, într-o conferință cu caracter programatic, un punct de vedere contrar celui care i se atribuie:
„Literatura, sub orice formă s-ar înfățișa, înseamnă nu numai o zugrăvire, ci și o interpretare și, deci, într-un fel, o critică, mai mult sau mai puțin directă, a lumii și a societății în care trăiește scriitorul. […]
De fapt, toate operele mari literare, acelea care înnobilează civilizația unei națiuni, sunt și mari realizări etice, sinteze ale unei concepții de viață, mărturii ale gândirii și simțirii unui popor într-un anume moment”[3].
Rebreanu considera „că literatura nu înseamnă numai o reflectare mimetică și pasivă a realului, ci, mai curând, o selectare și interpretare a datelor realității din unghiul personalității creatoare. […] Predilecția lui Rebreanu pentru relatarea cu caracter obiectiv e mărturisită, explicată, argumentată în numeroase scrieri cu aspect programatic. Se consideră astfel că pulsația vieții, ritmul debordant al realității nu pot fi surprinse decât dacă scriitorul pune între paranteze propria lui subiectivitate, neintervenind în curgerea evenimentelor, asumându-și așadar o postură echidistantă, nu însă și pasivă, de un contemplativism absolut distant”[4].
Autorul însuși declara: „Modestia [de a nara la persoana a treia, pentru a evita hiperbolizarea romantică a sinelui] nu este și dezinteres”[5] față de morala pe care o exprimă opera sa.
Dacă Rebreanu ar fi fost perfect pasiv în raport cu ficțiunea realistă construită de el, fără îndoială că finalul ar fi putut fi oricare altul, construcția simetrică a romanelor n-ar mai fi existat, după cum n-ar mai fi existat nici semnele cu valoare premonitorie, care, după cum spuneam data trecută, se subînțeleg ca făcând parte din viață, ele fiind avertismentele lui Dumnezeu dăruite făpturilor Sale raționale, într-un dialog niciodată întrerupt cu oamenii al Creatorului lor.
Un scriitor preocupat în mod deosebit de irumperea sacrului în lumea profană a epocii moderne care încearcă să-L claustreze pe Dumnezeu într-un iluzoriu cer necomunicativ cu pământul, Mircea Eliade, vorbește despre semne atât în nuvelele fantastice (protagonistul din În curte la Dionis are în permanență conștiința că „mi se fac semne” și că „așa începe întotdeauna miraculosul proces de anamnesis”[6]), dar și în romanele realiste. Astfel, Andrei Mavrodin se gândește că „poate mi s-a făcut cândva vreun semn, poate că mi s-a indicat ceva…Ar fi înspăimântător să crezi că din tot acest cosmos atât de armonios, desăvârșit și egal cu sine, numai viața omului se petrece la întâmplare, numai destinul lui n-are niciun sens…”[7].
Ar fi înspăimântător, numai că noi am avut și avem critici care nu se înspăimântă de nimic absurd. S-au imunizat, printr-un exercițiu intens de mulți ani, la povești metafizice „băbești”…
[1] A se vedea articolul meu de aici:
https://www.teologiepentruazi.ro/2017/11/02/ion-si-semnele-1/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2017/11/04/ion-si-semnele-2/.
Acesta a intrat ulterior în cartea mea, Studii literare, vol. 4, Teologie pentru azi, București, 2018, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2018/07/01/studii-literare-vol-4/.
[2] Nicolae Balotă, De la Ion la Ioanide. Prozatori români ai secolului XX, Ed. Eminescu, București, 1974, p. 14.
[3] Liviu Rebreanu, Literatura și iubirea, apud Iulian Boldea, Teme și variațiuni, Ed. EuroPress Group, București, 2008, p. 48.
[6] Mircea Eliade, Proză fantastică, vol. 2, ediție și postfață de Eugen Simion, Ed. Moldova, Iași, 1994, p. 198.
[7] Mircea Eliade, Nuntă în cer, Ed. Tana, București, 2007, p. 8.