Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [52]

Poemul care a dat titlul volumului (Suflete, bun la toate) poate părea submediocrilor în cele duhovnicești o altă parodie la adresa vieții sufletești a omului de care vorbește Biserica. Însă nu este nici pe departe o ironie sau o parodie. Dimpotrivă, e aproape o predică:

O, suflete, bun la toate!
La privit pe fereastră
La întuneric,
La mersul femeilor
Și la apreciat distanța între două gâze.

Poate că abuzăm de tine
Folosindu-te ca pe o perie
Ca pe un burete
Ca pe o stea
Ca pe un telescop,
Ca pe o cârpă.

Săpați la suflet ca niște cârtițe
La lumina aerului orbitor:
Cu care gheare s-o fi săpând lumina,
Și cum să faci în ea galerii?

Mă gândesc că tu ne încurci
Că ne ești prea devreme, suflete,
O, suflete, bun la toate.

Adevărul este că sufletul ne încurcă – îi încurca foarte mult pe comuniști, ca pe toți ideologii materialismului, din orice societate și din orice veac.

Dar sufletul ne încurcă, mai mult sau mai puțin pe fiecare dintre noi. Sufletul îi încurcă și pe cei care nu cred că el există, deși cel care gândește că nu există este însuși sufletul! Dar un suflet înrobit cu totul trupului, sufocat de plăcerile trupului prin care se manifestă…

Iar Sorescu are dreptate când spune că ne folosim sufletul ca să privim, să contemplăm lumea. Pentru că simțurile trupești sunt instrumente de receptare a lumii fizice și a proprietăților ei. Dar cel care simte profund, care evaluează, care contemplă, care iubește și gândește este sufletul.

Numai că noi, educați la școala materialismului științific, nu numai în comunism ci și în prezent, uităm adesea de el, de sufletul nostru. Acest lucru se vede și când pierdem vremea (timpul vieții acesteia care ne e dat spre mântuire), încât folosim sufletul nostru „La privit pe fereastră/ La întuneric,/ La mersul femeilor/ Și la apreciat distanța între două gâze”.

E ca și cum ai avea o mașină extraordinară, care folosește o tehnologie ultra-avansată, și nu ai face nimic cu ea.

La fel și noi ținem sufletul în nelucrare (cum spun Sfinții Părinți), îl considerăm „bun la toate”, adică pentru a îndeplini numai fapte banale, elementare, necesare pentru viața materială și primitivă a trupului.

Nu ne gândim sau uităm cu totul că sufletul nostru e o lumină ultraperformantă, înzestrată cu o inteligentă și o simțire destinate veșniciei, cunoașterii veșnice și iubirii veșnice. Ni se pare că micile noastre ambiții și pofte care privesc trupul și orgoliile noastre pământești sunt toată lumea și toată viața noastră. Ceea ce e o minciună colosală.

Uităm că sufletul nostru nu e pentru ambiții banale, că el nu se umple și nu se satisface întru nimic prin mâncare, băutură, sex sau bogăție, și „abuzăm” de el, cum zice poetul, folosindu-l „ca pe o perie/ Ca pe un burete/ Ca pe o stea/ Ca pe un telescop,/ Ca pe o cârpă”.

El ar trebui să ne fie telescopul prin care să vedem lumea veșnică a lui Dumnezeu, dar îl folosim numai ca telescop pentru ce se vede zilnic sau pentru realități materiale.

Ar trebui să fie stea în Cerul nesfârșit al Împărăției lui Dumnezeu, dar noi îl vrem starletă într-o lume de zgomote care se duc.

Ar trebui să fie burete al adevărurilor veșnice, dar îl folosim ca burete de bârfe și cancanuri.

Pe scurt, sufletul nostru, lucrul cel mai scump pe care îl avem, cel mai de preț decât universul întreg, după cum ne-a spus Mântuitorul, îl tratăm ca pe o cârpă.

Și ni se pare că ne dușmănesc alții mai mult decât noi pe noi înșine…

Ar trebui să fim cârtițe în pământul de lumină al sufletului, să putem săpa galerii în lăuntrul nostru, pentru a-i vedea adâncurile.

Lumina sufletului e „orbitoare”, dar noi nu o vedem, pentru că o întunecăm mereu. Pentru că nu vrem să credem că patimile pământești, pe care ni le valorizăm peste poate, rahitizează sufletul nostru, îl sufocă, îl întunecă.

„Mă gândesc că tu ne încurci/ Că ne ești prea devreme, suflete”: ne încurci cu prezența ta, cu semnalele disperate pe care le faci prin conștiință, prin care nu ne lași să ne vedem de patimile și de plăcerile noastre lumești, pământești. Ne încurci socotelile animalice, dorințele sălbatice, pofta de parvenire și de glorie deșartă.

„Ești prea devreme” când noi am vrea să ne bucurăm de viață, de existența pătimașă, când noi simțim că vrem să începem să ne agonisim patimi. Pentru că simțim că ucidem pe cineva în lăuntrul nostru și asta ne deranjează în goana noastră după aventură sau după lux.

Nu, Sorescu nu glumește! Ne pierdem în detalii care nu privesc veșnicia ca într-o mocirlă fără fund.

Sufletul nostru îl lăsăm să privească pe fereastră întunericul până devine el însuși întuneric și uită că este lumină.