Cartea Sfântului Profet Zaharias

Pagina sursă

Cartea în format PDF.

*

„Și vei zice către ei: «Acestea zice Domnul Atotțiitorul: <Întoarceți-vă către Mine și Mă voi întoarce către voi, zice Domnul!>»” (p. 4).

„Mântuiți-vă întru Sion cei care locuiți fiica Babilonului! Pentru că acestea zice Domnul Atotțiitorul: Dinapoia slavei M-a trimis peste neamurile care v-au prădat pe voi. Pentru că cel care se atinge de voi [este] ca cel care se atinge de pupila ochiului Său. […] Înfrumusețează-te și te veselește, fiica Sionului! Pentru că, iată, Eu vin și voi locui în mijlocul tău, zice Domnul! Și neamuri multe vor fugi spre Domnul în ziua aceea și Îi vor fi Lui întru popor și se vor sălășlui în mijlocul tău și vei cunoaște că Domnul Atotțiitorul M-a trimis către tine” (p. 8-9).

„Să se teamă tot trupul de la fața Domnului! Pentru că S-a ridicat din norii cei sfinți ai Săi”.

„Și mi-a arătat mie pe Iisus, pe preotul cel mare, stând înaintea feței Îngerului Domnului și diavolul stătuse de-a dreapta sa, [pentru] a sta împotriva lui” (p. 10).

„Pentru că, iată, Eu aduc pe Robul Meu, Răsăritul! Pentru că piatra pe care am dat-o înaintea feței lui Iisus, pe piatra cea una 7 ochi sunt. Iată, Eu sap groapă, zice Domnul Atotțiitorul, și voi pipăi toată nedreptatea pământului acestuia într-o zi” (p. 11).

„Și vei lua argint și aur și vei face cununi și le vei pune pe capul lui Iisus al lui Iosedec, al preotului celui mare și vei zice către el: <Acestea zice Domnul Atotțiitorul: Iată, omul! Răsăritul [este] numele lui. Și dedesubtul său se va ridica și se va zidi casa Domnului. Și acesta va lua virtutea și va ședea și va începe pe tronul său și va fi preotul din cele de-a dreapta Lui și sfat de pace va fi în mijlocul Amândurora. Iar cununa va fi a celor care rabdă…” (p. 17).

„Acestea zice Domnul Atotțiitorul: Judecata cea dreaptă judecați, iar milă și îndurare faceți fiecare către fratele său [vostru]!” (p. 20).

„Acestea zice Domnul Atotțiitorul: Iată, Eu mântui poporul Meu din pământul răsăriturilor  și din pământul apusurilor!” (p. 21).

„Acestea [sunt] cuvintele pe care le veți face: Grăiți fiecare adevărul către aproapele său și judecata cea de pace judecați în porțile voastre! Și fiecare răutatea aproapelui său nu o socotiți în inimile voastre, iar jurământul cel mincinos să nu iubiți! Pentru că toate acestea le-am urât, zice Domnul Atotțiitorul” (p. 22-23).

„Bucură-te foarte, fiică a Sionului! Propovăduiește, fiică a Ierusalimului! Iată, împăratul tău îți vine ție [vine la tine] drept și mântuind! [Și] El [este] blând și șezând pe cel de sub jug și pe mânzul cel tânăr” (p. 25).

„Că[ci] dacă ceva [este] bun, [atunci este] al Lui, iar dacă ceva [este] frumos, [atunci este] de la El” (p. 26).

„Și au rânduit plata Mea 30 de arginți. […] Și am luat cei 30 de arginți și i-am aruncat pe ei întru casa Domnului, întru cuptorul de topit” (p. 30).

„Și va fi în ziua aceea, [că] voi pune Ierusalimul [ca] piatră călcată în picioare de toate neamurile. [Și] tot cel care o calcă în picioare pe ea, batjocorind-o, o va batjocori și se vor aduna împotriva ei toate neamurile pământului” (p. 32).

„Și voi turna peste casa lui David și peste cei care locuiesc Ierusalimul Duhul harului și al îndurării. Și [ei] vor privi către Mine, către [Cel pe] Care L-au batjocorit. Și vor plânge peste El [cu] plângere, ca peste cel iubit, și vor suferi durere [cu] durere, ca asupra celui întâi-născut. În ziua aceea, tânguirea se va mări în Ierusalim, ca tânguirea rodiei tăiată în câmp” (p. 33).

„Și voi zice către el: «Ce [sunt] rănile acestea în mijlocul mâinilor tale?». Și [el] va zice: «[Ale celor] care m-au bătut în casa celui iubit al meu” (p. 34).

„Și vor sta picioarele Lui în ziua aceea pe Muntele Măslinilor, cel dinaintea Ierusalimului, [cel] dinspre răsărituri” (p. 36).

„Și Domnul Dumnezeul meu va veni și toți Sfinții [vor fi] împreună cu El. În acea zi nu va fi lumină, ci frig și gheață. Va fi o zi, și ziua aceea [este] cea cunoscută Domnului. Și nu [va fi] zi și nu [va fi] noapte, ci către seară va fi lumină. Și în ziua aceea va ieși apă vie din Ierusalim […]. Și Domnul va fi întru Împărat peste tot pământul. În ziua aceea Domnul va fi unul și numele Său [va fi] unul, înconjurând tot pământul”… (p. 36-37).

„Și va fi în ziua aceea extazul cel mare al Domnului în[tru] ei”… (p. 37).

Predică la Duminica a XI-a după Cincizecime [2019]

Iubiții mei[1],

La mulți ani!

La mulți ani pentru noul an bisericesc 2019-2020, pentru noul an bisericesc care a început astăzi! Iar Făcătorul a toată făptura, Cel care a pus vremurile și anii sub a Sa stăpânire, să binecuvinteze cununa anului bunătății Sale[2]!

Sintagma „cununa anului” apare în Ps. 64, 12, LXX: „Vei binecuvânta cununa anului [τὸν στέφανον τοῦ ἐνιαυτοῦ] bunătății Tale și câmpiile Tale se vor umple de grăsime”. Și când spunem cunună, noi ne referim la toate cele 12 luni ale anului la un loc, pe care le vrem binecuvântate de Dumnezeu. Căci anul e bun, dacă e plin de bunătatea lui Dumnezeu. De binecuvântarea Lui. Și anul nu poate fi întreg, decât atunci când îl trăim cu totul, pe deplin. Iar pentru a-l trăi pe deplin, trebuie ca Dumnezeu să ne mai dea încă un an de viață, încă un an deplin, pentru ca să vedem minunile lui Dumnezeu cu noi și cu mulți alții.

Însă, ca să te bucuri de viață, de viața cu Dumnezeu, trebuie să o privești ca pe un mare dar al lui Dumnezeu, de care nu ești vrednic. Căci, dacă nu te bucuri de viață, dacă nu o vezi ca pe un imens dar al lui Dumnezeu, trecerea într-un nou an ți se pare banală, chiar plictisitoare.

Numai că viața nu e niciodată plictisitoare! Viața nu e niciodată moarte, ci bucurie! Sunt plictisiți de ea doar cei care au murit sufletește. Doar morții nu tresar la cuvintele lui Dumnezeu și la revărsarea milei Lui față de noi. Căci cei vii duhovnicește sunt plini de bucuria lui Dumnezeu și, pentru ei, viața cu Dumnezeu e o continuă și o imensă bucurie.

De aceea, începutul unui nou an bisericesc este un început plin de bucurie, de veselie tainică, dumnezeiască. Biserica se bucură de mila lui Dumnezeu, se bucură de prezența lui Dumnezeu în mijlocul ei. Și când reluăm toate praznicele și sărbătorile începând cu această sfântă zi, le reluăm cu bucurie sfântă. Pentru că a relua înseamnă a aprofunda. A relua înseamnă a te adânci în bucurie. A relua înseamnă a înțelege tot mai mult din veselia mistică, dumnezeiască a Bisericii. Din relația lui Dumnezeu cu noi, cei nevrednici de mila Lui.

Un mare teolog sau un mare scriitor are nevoie în mod constant de o revedere, de o recitire a operei sale. Pe măsură ce îl recitești, pe atât îl redescoperi, îl vezi tot mai bine, vezi lucruri care ți-au scăpat altădată. Și pe măsură ce îl revezi, pe atât poți să scrii despre el, să îl prezinți într-o lumină tot mai profundă, tot mai amplă, tot mai cuprinzătoare.

Tot la fel, întâlnirea cu Sfinții pomeniți într-un an liturgic și retrăirea marilor praznice ale Bisericii nu sunt o repetiție sterilă, ci o tot mai mare coborâre în relația noastră cu Dumnezeu, cu Îngerii și cu Sfinții Lui. Căci și întâlnirile de suflet dintre noi nu sunt pierderi de timp, ci o tot mai mare înțelegere reciprocă și o bucurie tainică, din care ne hrănim și care ne întărește în slujirea și în viața noastră.

Și ne întâlnim unii cu alții în Biserica lui Dumnezeu pentru că suntem vii și pentru că ne bucurăm unii de alții. Avem un crez comun, avem o viață comună, avem o viață liturgică și mărturisitoare. Viața noastră e viața Lui. E viața la care El, Dumnezeul mântuirii noastre, ne-a chemat. Și pentru că El ne-a chemat să trăim în mod sfânt, să trăim cu El aici și pentru toți vecii, orice nou an bisericesc e o mare binecuvântare și o mare responsabilitate pentru noi. Pentru că El ne-a chemat și El ne binecuvintează să trăim sfânt. Iar viața cu Dumnezeu, viața sfântă, nu e numai pentru noi, ci pentru toți oamenii. De aceea, noi trebuie să vorbim cu smerenie și cu delicatețe despre viața veșnică, despre viața cu Dumnezeu, despre viața care ne sfințește pe noi și ne face ai Lui.

Însă, prin Evanghelia zilei [Mt. 18, 23-35], Domnul ne arată că El e mult milostiv față de noi, că ne eliberează de păcatele noastre și ne iartă datoria păcatelor noastre [Mt. 18, 27, BYZ], dar noi nu învățăm nimic din mila Lui față de noi. Pentru că mila Lui, imensa Lui milă, nu ne smerește atât de mult încât și noi să avem milă, multă milă față de oameni. Și de ce nu avem milă, dacă noi suntem plini de mila Lui? Cum uităm atât de repede imensa Lui milă, când El ne iartă zilnic?

Pentru că disprețuim mila lui Dumnezeu, chiar dacă ea ne ridică zilnic din moarte! O disprețuim, disprețuim binele Lui față de noi, după cum ne disprețuim și sănătatea. Și când nu mai avem sănătate, tocmai atunci plângem după ea, după cum, când suntem loviți de Dumnezeu, noi recunoaștem că toate sunt din cauza noastră. Dar uităm repede toată pedagogia lui Dumnezeu, pentru că nu suntem mulțumitori față de mila Lui! Dacă am fi recunoscători și mulțumitori lui Dumnezeu în mod continuu, atunci n-am mai uita mila Lui. Dar pentru că ne place să uităm mila Lui și să ne punem pe noi în locul Său, tocmai de aceea cădem în păcate grele și în boli de rușine.

Începutul e întotdeauna frumos și plăcut. Când încep o carte mă bucur. Omul când iubește se bucură. Când îmi fac un nou prieten mă bucur. Încep cu bucurie orice proiect bun. Dar reușita în toate constă în consecvență, în reîntâlnire continuă, în muncă. Nu contează ce am făcut ieri, nu contează că ieri am început bine proiectul meu, ci contează ca și azi să merg mai departe cu el. Contează ce fac în fiecare zi a anului bisericesc. Pentru că în fiecare zi trebuie să fac același lucru: să Îi slujesc lui Dumnezeu și oamenilor.

Iar oamenii care nu trăiesc această slujire sfântă în mod continuu, aceia se plictisesc oriunde. Pentru că nu privesc spre Dumnezeu, nu privesc spre El ca spre împlinirea lor, nu privesc spre El ca spre veșnicia lor. Și e normal să se plictisească! Pentru că oamenii și lucrurile se înțeleg numai în viața cu Dumnezeu.

De aceea, adevărata relație cu Dumnezeu, bucuria în Dumnezeu, nu poate fi mimată. Pe ea o trăiești cu toată ființa ta și despre ea poți vorbi sau poți tăcea. Dar dacă nu vrei să vorbești despre ea, nu înseamnă că nu o trăiești. Iar dacă vorbești despre ea, nu înseamnă că o poți epuiza. Pentru că iubirea pentru Dumnezeu nu poate fi epuizată în cuvinte, atâta timp cât ea este un izvor viu, un izvor continuu, un izvor veșnic în noi înșine.

Un om necredincios consideră că abuzăm de ideea de veșnicie sau că e o utopie să vorbim despre simțirea veșniciei în această viață, în timp, în istorie. Dar asta pentru că nu trăiește veșnicia încă de acum, din istorie, după cum o trăim noi. Căci noi, creștinii ortodocși, nu numai că simțim veșnicia încă de aici, atâta timp cât Dumnezeu locuiește în noi prin slava Lui cea veșnică, dar noi putem vedea în mod extatic, cu harul lui Dumnezeu, veșnicia Împărăției lui Dumnezeu. Pentru că timpul nu e închis în sine, ci e deschis spre Dumnezeu, atâta timp cât noi simțim slava lui Dumnezeu în noi înșine.

Da, dacă Dumnezeu nu ar coborî în noi și n-ar fi tot timpul cu noi și în noi, am putea spune și noi că Dumnezeu e departe, e distant față de noi și că nu știm nimic despre El! Dar când El coboară în noi prin slava Lui și, mai mult decât atât, ni se dă și ca Mâncare și Băutură mistice, dumnezeiești, noi nu numai că trăim veșnicia lui Dumnezeu, ci pentru noi veșnicia Lui e o bucurie cotidiană. Viața de zi cu zi e și o trăire continuă a veșniciei lui Dumnezeu, a bunătății Lui, a milei Lui față de noi, a iubirii Lui celei nesfârșite. Și pentru că trăim și suntem cu Dumnezeu, noi vorbim și scriem teologic despre această viață cu El, întregul cult al Bisericii fiind bucuria noastră cu Dumnezeu, cu Îngerii și Sfinții Lui.

Dar bucuria e plină de adevăr! Bucuria e plină de asceză! Bucuria e plină de slujire! Bucuria e plină de sfințenie! Căci pe măsură ce ne sfințim, pe atât ne bucurăm tot mai adevărat de Dumnezeu. Tot mai clar, tot mai deplin, tot mai profund. Și orice nou an bisericesc este o continuare a vieții cu Dumnezeu, a călătoriei noastre spre Împărăția Lui.

Și oamenii care se mântuie iubesc călătoria cu Dumnezeu! Pentru că o trăiesc împreună cu El în fiecare zi. Ei știu că se îndreaptă spre moarte, dar că moartea lor e o ușă spre viață. Spre viața veșnică. Ei știu că viața lor e plină de veșnicia lui Dumnezeu și de aceea se simt bine în timp. Pentru că timpul vieții noastre se împlinește în veșnicie. Și viața noastră în timp, în istorie, e o viață plină de pace, de așteptare sfântă, atâta timp cât suntem oameni ai veșniciei.

Așa se explică împăcarea creștinului în viața sa și în fața morții! Căci noi nu ne împăcăm cu moartea – pentru că moartea nu e o realitate dumnezeiască, ci o consecință a păcatului –, ci cu Dumnezeu! Noi suntem împăcați cu El și în pacea Lui și de aceea tot ceea ce trăim aici, în istorie, trăim cu nădejdea neclintită în Dumnezeu. Pentru că privim cu tărie dincolo de moarte, dincolo de orice ispită și boală, dincolo de orice distanță, atâta timp cât între noi și Dumnezeu, în slava Lui, nu există nicio distanță.

Noi nu simțim în sufletul și în trupul nostru nicio distanță între noi și Dumnezeu! Pentru că slava Lui e coborârea Lui până la noi și, în același timp, e urcarea noastră la El și alipirea veșnică de El, de Dumnezeul mântuirii noastre. Căci mântuirea Lui e participarea noastră deplină, desăvârșită, la slava Lui cea veșnică și alipirea noastră veșnică de El.

Aceasta e măreția mântuirii noastre! Căci toți cei care se mântuie sunt uniți interior și pentru veșnicie cu Dumnezeu. Dumnezeu e în toți ai Lui prin slava Sa și ne strânge pe toți, din toate secolele, în comuniunea veșnică cu El. Și unde e Dumnezeu, acolo sunt și Sfinții Lui. Pentru că Sfinții Lui sunt în slava lui Dumnezeu, sunt în unire deplină cu El și El e viața lor cea veșnică. De aceea, noi nu putem învăța viața creștină decât de la Sfinții lui Dumnezeu, de la confrații noștri din toate secolele. Și citind continuu cărțile lor, viețile lor, ale Sfinților Lui, noi citim voia lui Dumnezeu cu cei Sfinți ai Lui, citim despre viața autentică cu Dumnezeu, despre sfințirea noastră.

Și ca să fii cu toți Sfinții, noi îi pomenim pe fiecare zi pe Sfinții Lui. Căci pe fiecare zi avem mulți Sfinți de cunoscut. Pe fiecare zi putem să ne împrietenim dumnezeiește cu Sfinții Lui, pentru că viața creștină e viața sfințeniei.

De aceea, noi nu trăim viața lumii, ci viața cu Dumnezeu. Trăim viața pe care el ne-o luminează și pentru care ne umple de sensibilitate și delicatețe. Și din perspectiva aceasta intimă cu Dumnezeu, noi privim toate ca pe minuni ale Sale și timpul personal îl vedem ca pe călătoria noastră cu El.

Așadar, iubiții mei, călătoria noastră cu Dumnezeu continuă! Bucuria noastră continuă! Veselia noastră cu Dumnezeu merge mai departe! Pentru că noi ne odihnim în Dumnezeu și odihnirea în El e pentru veșnicie. Dar noi ne odihnim obosindu-ne, noi ne odihnim cheltuindu-ne, noi ne odihnim epuizându-ne, pentru că ne odihnim slujindu-I Lui și oamenilor.

N-am avut concediu nici în acest an, dar am dormit o oră-două peste zi, în anumite zile, și această odihnă a însemnat întărirea mea. Nu îmi permit să mă opresc cu totul, pentru că am multe de făcut. Însă, în epuizarea aceasta sfântă, mă bucur de slujirea care mă împlinește. Căci roadele sfinte ale oboselii sunt cele care ne bucură.

De fapt, în vacanță sau în concediu, acasă sau la muncă, toți suntem chemați să fim cu Dumnezeu, să ne bucurăm întru El, să vedem prezența Lui pretutindeni. Toate fotografiile pe care le-am făcut călătorind, toate filele video sau audio care ne însoțesc, sunt momente de întâlnire cu noi înșine. Dacă am reflecta la ele, dacă le-am privi din interior și am înțelege de ce ne-a lăsat Dumnezeu să le vedem, să le auzim, să le cunoaștem, ne-am da seama că ele sunt o școală de înțelepciune pentru noi. Am văzut pe cineva sau ceva anume, pentru că am avut, avem și vom avea nevoie de ele. Cunoașterea noastră este una de perspectivă.

Dar când călătorim ca și când am fi orbi sau surzi, călătorim degeaba. Pentru că o călătorie e ca și o carte: ai nevoie de atenție și de înțelegere pentru a o trăi. Dacă nu ești atent, trece esențialul pe lângă tine. Dacă nu ești atent la ce spune pe pagină, citești fără să înțelegi.

Însă noi trebuie să trăim cu înțelegere, adică să înțelegem ceea ce trăim! Noi trebuie să trăim anii vieții noastre cu multă trezvie, cu multă luciditate! Pentru că Dumnezeu, în fiecare an, ne spune noi și noi lucruri. Folositoare pentru noi și pentru mulți alții. Iar gradul nostru de luciditate cotidiană se vede din cât înțelegem și din ce schimbări operăm în viața noastră.

Dumnezeu să ne întărească în tot lucrul cel bun și mântuitor! Dumnezeu să ne lumineze mereu spre a face voia Lui! Dumnezeu să ne călăuzească spre tot adevărul și spre pacea întru El, cea care nu are sfârșit! Dumnezeul mântuirii noastre, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh Dumnezeu, să pună început bun noului an bisericesc, ca întru El să călătorim și să ne împlinim duhovnicește și trupește! Amin.


[1] Începută la 18. 25, în zi de miercuri, pe 28 august 2019. Cer senin, 34 de grade, vânt de 14 km/ h.

[2] Liturghierul pastoral, Ed. Trinitas a Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 2004, p. 546.

Amprentă locală

Rev. Biserica Ortodoxă, anul XX, nr. 1, ianuarie-iunie, Ed. Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2018, 244 p.

Pr. Marius Dincă, Mărturisirea, p. 207-224.

„răsturna mămăliga pe capac”, p. 208.

„sorbecăiau mai departe din lapte”, p. 208.

„părintele dădea repede cu sare la locul înțepăturii” de albină, p. 208.

„lu’ bărba-su i s-a rupt și crucea-n cimitir de când e mort”, p. 211.

„bate din picere”, p. 212, din picioare.

„geanta parohială”, p. 213. Geanta Preotului cu care merge în parohie pentru Slujbe.

„în devla mea”, p. 213, în capul meu.

„când termenați”, p. 222, când terminați.

*

Rev. Glasul Bisericii, anul LXXV (2016), nr. 7-12 (iulie-decembrie), București, 442 p.

Asist. Dr. Sebastian Nazâru, Martiriul Sfântului Antim Ivireanul. O nouă lectură a surselor istorice, p. 97-198.

Cu referire la umilirea lui prin tichia roșie: „Tot simbolică era și acoperirea capului celui batjocorit cu o tichie roșie, culoare asociată cu vrăjitoria și satanismul”, p. 157.

Safta Crețulescu, p. 173.

Caterisirea nedreaptă a Sfântului Antim Ivireanul a avut loc în ziua de 9 august 1716, p. 195. Și ea a fost anulată pe 10 martie 1966 de Patriarhul Atenagoras I al Constantinopolului, p. 196. Adică după 250 de ani.

Sfântul Antim a fost canonizat în ziua de 20 iunie 1992, p. 196.

Pr. Prof. Dr. Ioan Moldoveanu, Activitatea tipografică a Sfântului Antim Ivireanul. Semnificațiile acesteia pentru întărirea Ortodoxiei răsăritene și pentru românizarea cultului liturgic, p. 279-293.

„Antim Ivireanul a imprimat personal 38 de cărți dintre cele 63 care au ieșit cu totul de sub teascurile tiparnițelor aflate sub conducerea sa. Din acestea, 24 sunt în limba greacă, iar una [este] greco-română”, p. 290.

„39 sunt lucrate chiar de mâna sa[, a Sfântului Antim], ornate cu arabescuri, flori stilizate, viniete, gravuri. După limbă, 30 sunt în greacă, 22 în română, una slavonă, 9 bilingve (6 slavo-române, 2 greco-arabe, una greco-română) și una trilingvă (greco-slavo-română). 21 de cărți au apărut la București (între acestea, una la Mănăstirea Tuturor Sfinților), 15 la Snagov, 9 la Râmnic și 18 la Târgoviște. Au fost cărți de slujbă, cărți de comentarii pe marginea Sfintei Scripturi, cărți de doctrină, cuvântări, cărți de învățătură pentru preoți ori lucrări de filosofie sau cărți populare. Un anume gen literar poate să-l constituie și Așezământul mitropolitului, adică testamentul privitor la ctitoria sa, Mănăstirea Tuturor Sfinților din București”, p. 290-291.

În 2016, Patriarhul Daniel Ciobotea publica la Basilica o carte de predici intitulată Evanghelia slavei lui Hristos. Predici la Duminicile de peste an, p. 425.

*

Rev. Biserica Ortodoxă Română, seria a IV-a, anul VI (133), ianuarie-aprilie 2015, București, 311 p.

Diac. Ștefan Sfarghie, Aniversarea a 25 de ani de slujire arhierească a Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române (1 martie), p. 128-136.

E vorba de 1 martie 2015, p. 128. În acea zi, Patriarhul Daniel Ciobotea a afirmat faptul că Sfintele Icoane „sunt o invitație la rugăciune”, p. 128.

Mesajul Patriarhului Daniel la Înmormântarea Părintelui Arhiierodiacon Sebastian Barbu-Bucur a fost transmis pe 3 aprilie 2015, p. 149.

Mitropolitul Antonie Plămădeală, un om al dialogului. Un interviu al Drd. Alexandru Briciu cu Prof. Univ. Dr. Remus Rus, p. 226-237.

ÎPS Antonie Plămădeală s-a numit ca mirean Leonida și a adormit pe 29 august 2005, fiind înmormântat la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, din jud. Brașov, p. 226.

Prof. Remus l-a cunoscut în Anglia, pe când era Ieromonah, p. 226.

„Tot el, împreună cu părintele Dumitru Stăniloae, a făcut prima vizită la Roma. Părintele Stăniloae a fost un dogmatist formidabil, a pus teologia noastră pe temelii patristice, extraordinar de benefice, iar Antonie, după vizita de la Roma, a fost cel care a susținut încă o dată necesitatea dialogului cu romano-catolicii”, p. 230.

Dacă nu ar fi fost făcut Mitropolit, „moștenirea lui teologică ar fi fost mult mai bogată și mai interesantă”, p. 231.

„Deși a zis că nu are vocație de martir, a fost un martir prin însăși activitatea lui mărturisitoare într-o vreme în care a da mărturie pentru Hristos, cel puțin în România, nu era un lucru ușor. Acest lucru l-a făcut ierarhul Antonie”, p. 235.

Vițelul pregătit la proțap pentru Billy Graham, p. 236.

Pr. Drd. Ion Bălăceanu, Principii pastorale în opera «Cartea Regulei Pastorale» a Sfântului Grigore cel Mare și actualitatea lor, p. 299-311.

„Un sfat bun este o faptă bună”, p. 305.

„viața păstorului trebuie să fie o predică vie și permanentă”, p. 308.

Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [1]

Experiența compunerii și a versificării de opere din și pentru arealul imnografiei ortodoxe – pentru a fi, în felul acesta, mai aproape de poezia originalului grecesc – a făcut-o, înaintea Sfântului Ioan Iacob Hozevitul, și Fericitul Ieroschimonah Daniil Tudor – care, ca mirean și frate de Mănăstire, adică până în 1948, a semnat cu pseudonimul Sandu Tudor, după care a fost Monahul Agaton Tudor, până în 1952, când a devenit Ieromonah și apoi Ieroschimonahul Daniil. O să îl numesc, deci, indiferent la perioada la care mă voi referi, Fericitul Daniil Tudor, cu ultimul său nume, adică.

Autorul e un personaj curios pentru mulți, un ortodox cu vederi politice de stânga, care a colaborat cu Gândirea între 1927 și 1931, după care s-a retras și a militat, împreună cu alți scriitori, împotriva fascismului și antisemitismului, fiind persecutat, el și publicațiile lui, pentru atitudinea sa. Legionarii îl etichetau ca „vândut jidovilor”.

Pe comuniști, însă, i-a durut fix în cot de poziția lui antifascistă și antihitleristă. Ei l-au considerat un mistic primejdios, dușman al poporului, și l-au arestat prima dată în 1949 (până în 1951) și apoi, definitiv, în 1958, pentru inițierea mișcării Rugului Aprins (lotul de la Antim), Fericitul Daniil murind la Aiud în 1963 sau 64 (nu se știe sigur), în condiții de temniță grea (fusese condamnat la 25 de ani de detenție).

Fericitul Daniil e cunoscut în primul rând pentru poemele sale Acatiste, dintre care celebru este Imnul Acatist la Rugul Aprins al Maicii Domnului. Autorul a lucrat cu intermitențe la el timp de 12 ani, între 1946-1958.

Însă primul Acatist în versuri conceput de Fericitul Daniil este Acatistul Prea Cuviosului Părintelui nostru Dimitrie cel Nou, boarul[1] din Basarabov, publicat mai întâi în Gândirea, în 1927, și ulterior în 1942, în volum, la Fundația Regală pentru Literatură și Artă[2].

Sfântul Dimitrie nu avea încă, la acea dată, un Acatist scris, ci doar viața redactată pentru Minei. Iar el l-a compus pentru ca să fie „citit la strană și cântat neîntrerupt întru prea-fericită bucurie”[3]. Dar probabil din cauza arestărilor sale – mai întâi în 1942, ca ostil fascismului, apoi de către regimul comunist – Acatistul său nu a mai ajuns să intre în cult.

E posibil ca și tiparul poetic neobișnuit să fi concurat la decizia neutilizării lui în cult. Și nu mă gândesc numaidecât la prozodie, cât la tiparul poetic de tip ortodoxo-modernist (dacă îl pot numi astfel), încărcat de simboluri și metafore. Tipar de sorginte simbolist-modernistă, dar care convine de altfel foarte bine practicii literare ortodoxe, milenară ca vechime (și care, în mod inexplicabil – decât prin ignoranță –, a fost ocolit de majoritatea tradiționaliștilor, care au preferat sau au proclamat o poezie de tip clasicist, fără ambiguități hermeneutice).

Și, după cum cred și am afirmat în mai multe rânduri, nașterea poeziei moderne, ca eveniment istoric, nu e deloc străină de influențe semnificative, în ceea ce privește conceptul de scriitură și de poezie, venite din partea Scripturii înseși și a textelor literaturii clasice creștine (cel puțin). Ar fi nevoie de un studiu amplu pe acest subiect, dar în prezent nu mă pot dedica unei cercetări de felul acesta. Să ne întoarcem deci la Acatist…


[1] Boar = păstor de vaci și bivoli, văcar.

[2] Toate informațiile de până aici sunt din prefața la ediția: Ieroschimonahul Daniil Tudor (Sandu Tudor), Scrieri 1, îngrijirea ediției și prefață de Alexandru Dimcea, Ed. Asociația filantropică medicală creștină Christiana, București, 1999, p. 5-14.

[3] Ieroschimonahul Daniil Tudor (Sandu Tudor), Acatiste, Ed. Asociația filantropică medicală creștină Christiana, București, 1999, p. 80.

Predică la tăierea capului Sfântului Ioannis Botezătorul [2019]

Iubiții mei[1],

Sfântul Ioannis Botezătorul, Părintele nostru, pe care astăzi îl pomenim cu multă evlavie, a fost martirizat în cetatea Sevasti [Σεβαστή], în Samaria[2]. Acolo i s-a tăiat capul și capul său a fost adus pe un disc lui Salomi, celei care dansase lasciv, iar ea i l-a dat mamei sale, Irodiasei [Mc. 6, 25, 28, BYZ], celei care ceruse capul Botezătorului Domnului.

Dar, deși capul Sfântului Ioannis era desprins de trupul său și era purtat pe disc, gura lui a mustrat din nou familia imperială care trăia în păcat, spunând: „Nu ți se cuvine ție să fii în preacurvie [cu] femeia fratelui tău Filippos [Οὐκ ἔξεστί σοι μοιχεύειν τοῦ ἀδελφοῦ σου Φιλίππου τὴν γυναῖκα]!”[3]. Se referea la împărat, la Irodis.

Iar curvia sau desfrânarea e păcatul sexual pe care îl fac un bărbat și o femeie care nu sunt căsătoriți. Dar preacurvia, preadesfrânarea sau adulterul e păcatul sexual pe care îl fac un bărbat și o femeie, ambii căsătoriți, dar care nu sunt căsătoriți unul cu altul. Pentru că fiecare dintre ei își înșală partenerul de viață, având o relație extraconjugală.

Iar Sfântul Ioannis a mustrat cuplul imperial și în timpul vieții, dar și după martirizarea sa, pentru ca să ne arate tuturor gravitatea acestui păcat. Pentru că adulterul e o manifestare a egoismului și a indiferenței față de partenerul de viață și de întreaga familie. Te gândești numai la plăcerea ta și nu te uiți la cât suferă cei ai tăi. Și, din cauza plăcerii tale păcătoase, vei răni profund atât pe soția sau pe soțul tău, atât pe copiii tăi, atât pe părinții, socrii, rudele și prietenii voștri. Pentru că priviți unilateral lucrurile și nu vă gândiți și la ceilalți.

Așadar, motivul morții Sfântului Ioannis Botezătorul a fost tocmai acesta: certarea cuplului imperial, care trăia într-o relație nelegiuită, lipsită de binecuvântarea lui Dumnezeu. El a fost martirizat pentru că a spus adevărul și a dorit binele primei familii a țării. Numai că prima familie a țării nu și-a dorit și ea binele, și de aceea a murit într-un mod dureros.

Pentru că binele, iubiții mei, nu se face niciodată cu forța! Noi sfătuim, îndemnăm, mustrăm oamenii spre folosul lor. Dar dacă oamenii nu acceptă că binele e singurul lucru de care au nevoie și că doar el împlinește, rămân pe mai departe în păcatele lor. Și trăiesc în mod păcătos, pentru că nu doresc să trăiască drept, să trăiască cuvios înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor.

Binele e o alegere, dar și păcatul e o alegere! Alegem să facem binele sau alegem să păcătuim. Numai că binele ne împlinește cu adevărat, binele e cel care ne sfințește pe noi, pe când păcatul e sinucidere sufletească. Pentru că binele e voia lui Dumnezeu și nu o filosofie umană. Și toată învățătura Bisericii se rezumă la acest îndemn: Fă binele și vei fi viu! Fă voia lui Dumnezeu și vei fi viu duhovnicește! Pentru că voia Lui e viața noastră cea veșnică.

„Propovăduitorul pocăinței [τῆς μετανοίας ὁ κήρυξ]”, Sfântul Ioannis Botezătorul, a sfințit pământul cu capul său[4]. Cu sângele său cel mucenicesc. Moartea lui nu a fost spre moarte, ci spre viața cea veșnică! Moartea lui nu a fost o moarte de ocară, ci o martirizare! Pentru că el a murit propovăduind adevărul lui Dumnezeu. De aceea, oricine moare făcând voia lui Dumnezeu, oricine moare mărturisindu-L pe Dumnezeu, va fi veșnic cu El.

În Sfintele Icoane ale praznicului de astăzi, Sfântul Ioannis Botezătorul e pictat ca fiind martirizat cu sabia. Pentru că i s-a tăiat capul cu sabia. Dar există și Sfinte Icoane în care Sfântul Ioannis își ține capul în mâna dreaptă sau în ambele mâini, pentru ca să ne arate modul în care el a fost martirizat. Și modul în care el a fost martirizat ne vorbește despre rămânerea lui în credință până la sfârșit, despre biruința lui asupra tuturor patimilor.

Speculatorul [σπεκουλάτωρ] amintit de Mc. 6, 27, BYZ sau călăul care l-a omorât, apare și el în Sfânta Icoană a martirizării sale. E la spatele Sfântului Ioannis, cu sabia în mână. Dar el apare nu pentru că e important, ci pentru ca să se sublinieze, prin intermediul său, modul cum a fost omorât Înaintemergătorul Domnului. El apare la cei răi, la cei care i-au făcut rău Sfântului Domnului. Și Viețile Sfinților sunt pline de astfel de persoane care au făcut rău Sfinților lui Dumnezeu. Nu i-au lăsat în pace, i-au ispitit, i-au dușmănit, i-au persecutat…Și ei apar la persoanele negative din viețile Sfinților.

Însă cum e bine să rămâi în istorie? E bine să rămâi la eretici, la păgâni, la criminali, la cei care s-au luptat cu Dumnezeu toată viața lor sau să fii în tabăra Sfinților? Pentru că posteritatea ne-o facem de-acum, de-aici. Și numele bun ni-l facem numai trăind cu Dumnezeu, iar opera reală e cea în care am investit toată iubirea noastră pentru Dumnezeu și pentru oameni. Căci iubirea zidește lucruri trainice, iar oamenii au nevoie de iubire și de sinceritate și de adevăr în orice secol.

De aceea, iubiții mei, tot ceea ce facem în viață trebuie să facem în mod serios! Dacă scriem o carte, trebuie să o scriem plină de adevăr, cu multă atenție, pentru ca să folosească oamenilor. Dacă zidim o casă, dacă zidim o instituție, dacă creștem un copil, să facem toate aceste lucruri în mod serios. Pentru că viața noastră nu e de probă, ci e unică și numai în interiorul ei ne mântuim. Iar dacă facem totul la modul definitiv, ultim, atunci nu mai avem regrete sau nu mai stăm cu neliniștea că am făcut ceva greșit. Pentru că le-am făcut pe toate cu atenție și la modul serios.

Și iată cum trece timpul! Suntem la ultima Slujbă din anul bisericesc 2018-2019. Pentru că pe 1 septembrie 2019 începe anul bisericesc 2019-2020. Ce am făcut la modul definitiv până acum? Cum ne simțim sufletește? Ce vrem să facem pe viitor? Ce putem face? Dacă ne găsim mai mereu scuze, nu vom face prea multe lucruri. Dar dacă ne încredem în Dumnezeul mântuirii noastre, în Cel care ne întărește pe noi în toate, atunci vom putea face lucruri bune dimpreună cu El.

Vă doresc un an bisericesc binecuvântat de Dumnezeu, în care să Îi slujiți Lui întru toate! Un an cu împliniri și bucurii duhovnicești, cu luminări și vederi sfinte, îndumnezeitoare, cu pocăință și smerenie. Pentru că anul bineplăcut Domnului este anul în care le facem pe toate împreună cu El. Amin!


[1] Începută la 9. 36, în zi de luni, pe 26 august 2019. Zi cu soare, 25 de grade, vânt de 16 km/ h.

[2] Cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2018/08/28/predica-la-taierea-capului-sfantului-ioannis-botezatorul-29-august-2018/. A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Sebastia.

[3] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Aug/Aug29.html. [4] Ibidem.

Viața Sfântului Ioan din Kronstadt

Pr. Ioan Andronic, Viața Sfântului Ioan din Kronstadt, Ed. Doxologia, Iași, 2013, format mic, 108 p.

*

Iar pe antepagina de titlu se spune: „volumul reproduce un manuscris aflat în arhiva Bibliotecii Dumitru Stăniloae din Iași”. Însă cine este autorul? Și după ce surse a întocmit-o?

Viața Sfântului Ioann [Иоанн][1] începe în p. 5. S-a născut la 19 octombrie 1829 din părinții Ilie și Teodora, p. 5. Și pentru că era firav, Sfântul Ioann a fost botezat imediat, în ziua nașterii, p. 5. Ascultător față de părinții săi, p. 6. Mama sa a murit în 1871, deasupra mormântului ei zidindu-se un Paraclis în 1880, p. 6.

La 6 ani nu putea să învețe, p. 6. Dar, rugându-se, a primit luminare și ajutor de la Dumnezeu, putând să citească ușor și să înțeleagă, p. 7. A terminat Seminarul în 1851, pe când avea 22 de ani, fiind cel mai bun elev al Seminarului și a fost trimis cu bursă la Academia Teologică din Petersburg, unde a studiat timp de 4 ani, p. 8.

Și-a visat Biserica din Kronstadt înainte de a fi hirotonit Preot, p. 9. S-a căsătorit în 1855 cu Preoteasa Elisabeta și la 12 decembrie 1855 a fost hirotonit Preot pe seama Catedralei din Kronstadt, p. 9.

Cuvintele sale: „Oamenii răi sunt oameni bolnavi, iar pe cei bolnavi trebuie să-i compătimim mai mult decât pe cei sănătoși”, p. 11. Își împărțea și hainele și încălțările, p. 13. Își împărțea tot salariul, p. 14.

Preotul când se roagă, spunea el, „trebuie să aibă convingerea că tot ce gândește și zice se împlinește”, p. 21.

În 1857 a devenit Profesor de Religie la gimnaziu, p. 21, iar din 1862 a predat la liceu, p. 22.

„Părintele avea o voce sonoră, clară. Citirea lui era însuflețită și plină de viață”, p. 24.

Neînțeles și vorbit de rău, p. 32.

Sfântul Ierarh Teofan Zăvorâtul a adormit pe 6 ianuarie, p. 34. El spunea despre Sfântul Ioann: „Părintele Ioan din Kronstadt este o minune dumnezeiască a timpurilor noastre”, p. 34.

„Ochii Părintelui s-au aprins ca un foc, care nu o dată îi făcea pe mulți să tremure. […] [Și i-a spus:] «Eu vorbesc după conștiința mea de Preot»”, p. 35.

E considerat în mod nedrept un fanatic religios, p. 36.

Sfântul Ioann a primit bederniță, mitră, a fost Protoiereu, apoi Mare Eclesiarh al Catedralei după 40 de ani de Preoție, p. 36.

În 1894 a primit decorația Sfânta Ana, gradul I, cu Cruce împodobită cu briliante, p. 37. În 1899 a primit decorația bulgară gradul II, steaua și Crucea cu pietre scumpe, cât și decorațiile Sfântul Vladimir, gradul IV și III, p. 37. În 1899, Sfântul Sinod i-a dat mitră, iar în 1907 a devenit membru al Sfântului Sinod permanent, p. 37.

Fericitul Ilarion a trimis-o pe Fericita Parascheva Covrighina la Kronstadt, la Sfântul Ioann, ca să-i slujească acestuia, p. 38-39. Datorită ei a început să facă convorbiri religioase în case și familii respectabile, p. 40.

De la cinstitorii săi, Sfântul Ioann a primit o Cruce preoțească la împlinirea a 25 de ani de Preoție, p. 41.

În 1885, Sfântul Ioann a împlinit 30 de ani de Preoție, p. 45. Și la îndemnul Stareței Parascheva s-a făcut jubileul de 30 de ani și a primit încă o Cruce de la credincioși, p. 45. Fericita Parascheva a adormit pe 24 septembrie 1886, p. 46-47.

În 1890 s-au împlinit 35 de ani de Preoție, p. 48. Și la predica din acea zi a spus: „Preoția mea și a tuturor Preoților este Preoția lui Hristos. Adevăratul, veșnicul Preot, este unul, Hristos. El în persoana noastră săvârșește cele preoțești în veci”, p. 48. Dar și: „Eu însă doresc cu toată inima să câștig sfințenie și să ajung la desăvârșire și mă voi sili cu ajutorul lui Dumnezeu”, p. 49.

Biserica unde el a slujit avea hramul Sfântul Apostol Andreas, p. 48.

Sfântul Ioann s-a rugat și pentru musulmani, p. 52, 80. Sfântul Ioann a fost martor ocular la moartea Împăratului Alexandru al III-lea al Rusiei[2], p. 55.

Sfântul Ioann se trezea la 4 dimineața, p. 56. Spovedea și împărtășea mulți oameni, p. 59. Ce spunea cineva despre el: „Vorbește lumea despre minunile Părintelui Ioan, dar, după convingerea mea, viața Părintelui Ioan, plină de atâtea osteneli și încordare, este cea mai mare minune. Dacă ar încerca cineva să trăiască după chipul Părintelui Ioan, fără îndoială că s-ar îmbolnăvi și ar muri înainte de vreme. Numai un om plin de dar este în stare să ducă o asemenea viață”, p. 61.

La Liturghiile sale se aduceau la altar de la 3000 până la 5000 de prescuri, p. 66. Când se îmbrățișa cu ceilalți Preoți, el spunea: „Hristos în mijlocul nostru, Cel viu și lucrător”, p. 67.

S-a rugat pentru mai mulți evrei și i-a vindecat de boală, p. 80-81. Într-o predică, Sfântul Ioann mărturisește că în Catedrala unde el slujea, veneau câte 5000 de oameni, p. 95. Și împărțea zilnic pâine la o mie de săraci, p. 96. Dar nu da milostenie bețivilor și cerșetorilor, p. 96. Vindeca demonizați, p. 96. Binecuvânta zeci de mii de oameni, p. 99.

Nosce te ipsum [Cunoaște-te pe tine însuți]!, spunea Sfântul Ioann, „formează conținutul vieții mele. Eu și astăzi nu încetez a mă cerceta și a mă cunoaște pe mine însumi. Această cercetare mă face să-mi cunosc neputința mea și mă smerește”, p. 105-106.

Tot Sfântul Ioann: „Rugăciunea este cu adevărat respirația sufletului”, p. 108.

E incompletă. Pentru că nu vorbește și despre adormirea și preaslăvirea lui. Însă stilul e captivant. Cartea e bine scrisă.


[1] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Ioan_de_Kronstadt.

[2] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_al_III-lea_al_Rusiei.

Divino-umanitatea lui Hristos și îndumnezeirea omului în gândirea Sfântului Maxim Mărturisitorul

† Teofan [Savu][1], Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Divino-umanitatea lui Hristos și îndumnezeirea omului în gândirea Sfântului Maxim Mărturisitorul[2], Ed. Doxologia, Iași, 2019, 367 p.

*

E vorba de teza sa doctorală. Cartea începe cu Cuprinsul și are 5 capitole. Urmează Abrevieri, iar Introducerea cărții e între p. 11-16. Teza a fost susținută la Institutul Sfântul Serghie, la Paris, p. 11. Îndrumătorii săi: Părintele Boris Bobrinskoy[3] și Olivier Clément[4], p. 15. Prima parte a Introducerii a fost scrisă în 1990, la Paris, cea mai mare parte a paginii a 16-a a fost scrisă în 2019, la Iași. Autorul și-a tradus în mod personal teza în română din franceză și a reactualizat unele note de subsol, p. 16.

Cap. 1 începe în p. 17 și are titlul: Hristos, Dumnezeu-Omul, în teologia scripturistică și patristică anterioară Sfântului Maxim Mărturisitorul. Iar cap. 1 al cărții e între p. 17-63.

Autorul scrie „om”, „taină”, „persoană”, „ipostas” cu referire la persoana Domnului cu majuscule. Însă prin aceasta nu subliniază nimic, pentru că toată lumea înțelege despre cine e vorba.

ÎPS Teofan îl consideră pe Orighenis un „precursor al monofizitismului”, p. 27.

„Specificitatea formulei de la Calcedon constă în faptul de a căuta unitatea lui Hristos nu în raport cu firile înseși, ci cu unicul Ipostas”, p. 52, al Domnului. Iar Ipostas trebuia scris cu minusculă, așa cum a scris și „firile”, pentru că se referă la o realitate generală și nu la o persoană.

Cap. al 2-lea: Perihoreza firilor în Hristos, p. 65-111.

„Sfântul Maxim Mărturisitorul pare să fi folosit pentru prima oară în hristologie termenul de «perihoreză» (περιχώρησις)”, p. 66. Cf. G. L. Prestige, God in Patristic Thought[5] și a Lexiconului lui Lampe (p. 66, n. 196).

„Sfântul Maxim insistă mai mult asupra termenului de περιχώρησις decât asupra celui de ἀντίδοσις”, p. 67. Iar ἀντίδοσις înseamnă comunicare, p. 67.

„Mântuirea lumii a fost voită și lucrată de Hristos atât ca Dumnezeu, cât și ca Om”, p. 79-80. „Om” trebuia scris fără majusculă. Pentru că se referă la umanitatea Lui, la firea Sa umană, și nu la o persoană numită „Om”.

„Așa cum în chenoza extremă [a Fiului întrupat], caracterul neschimbător al firii dumnezeiești nu este alterat, în același fel, în procesul îndumnezeirii celei mai desăvârșite, firea umană a lui Hristos nu-și pierde realitatea sa cea mai profundă, nu iese din definiția sa”, p. 87.

Am remarcat cu bucurie faptul că autorul a folosit în mod constant expresia „Unul din Treime” pentru Fiul. Asta în comparație cu mulți teologi români de astăzi care numără în mod subordinațianist, eretic, persoanele Treimii.

Cap. 3. Perihoreza celor două lucrări în Hristos, p. 113-177.

Origenismul și monofizitismul „se întâlnesc în negarea caracterului pozitiv al lumii create, precum și a realității Întrupării Fiului lui Dumnezeu”, p. 128. „Întruparea” trebuia scrisă fără majusculă.

Pentru Sfântul Maximos, „Dumnezeu este izvorul lumii materiale și al mișcării creației”, p. 130.

„Pentru Sfântul Maxim natura este o realitate vie, [este] plenitudine de viață, manifestată prin energia și voința sa proprie”, p. 137.

„Argumentația Sfântului Maxim este foarte clară: deoarece în Sfânta Treime lucrarea este una singură rezultă că aceasta depinde de natură, nu de ipostas. Transpunând această realitate trinitară în context hristologic, Sfântul Maxim conclude că, în conformitate cu cele două naturi al căror ipostas este, Hristos are două energii (lucrări)”, p. 140-141.

Cap. 4. Perihoreza celor două voințe ale lui Hristos, p. 179-245.

„Marele Mărturisitor a realizat faptul că monotelismul nu este, în cele din urmă, decât un monoenergism ascuns”, p. 189.

„Fiind din două firi desăvârșite, fără micșorare, Hristos are și două voințe, corespunzăto[a]r[e] celor două firi ale Sale. Aceasta este condiția indispensabilă a realității Sale dumnezeiești și omenești”, p. 194, a realității Sale divino-umane.

„Între cele două voințe ale lui Hristos nu poate exista opoziție sau dezacord, pentru că voința gnomică (în care Sfântul Maxim, după cum vom remarca mai departe, descoperă izvorul oricărei contrarietăți și posibilități de păcat) nu există în Hristos”, p. 201.

„calea irațională a autodistrugerii”, p. 206.

„Teama în fața morții nu este rea în sine. […] [Căci] firea omenească, adusă din neființa la ființă, posedă, prin însăși creația sa[,] o putere înnăscută de a se atașa existenței și, în niciun caz[,] non-existenței”, p. 218.

„Făcând experiența fricii în fața morții, Hristos a arătat deplinătatea omenității Sale, liberă de orice «aparență» (φαντασία) dochetă”, p. 220.

„Prin biruința asupra morții, Hristos a parcurs, în sens invers, aceeași cale. Din «starea cea mai de jos» (τὸ ἔσχατον) a firii noastre, unde a coborât din iubire de oameni, Fiul lui Dumnezeu a întărit din interior umanitatea căzută. A făcut-o printr-o asiduă lucrare asupra ei, redându-i capacitatea de a accepta ea însăși, omenește, moartea, pentru ca, în cele din urmă, umanitatea să fie încoronată, prin înviere, de aureola nestricăciunii și a veșniciei”, p. 225.

„firea omenească a lui Hristos nu a fost eliberată de «pătimirea» sa firească printr-o acțiune dumnezeiască, atotputernică, venită din exterior [în umanitatea Sa]. Totul s-a împlinit printr-o biruință dobândită omenește în interiorul firii [Sale omenești]. [Căci] omenitatea lui Hristos nu a fost un instrument pasiv lipsit de libertate reală. Ea nu a fost o «marionetă» ale cărei mișcări să fie conduse necondiționat de către divinitate, ci o realitate vie, înzestrată cu lucrare și voință proprii”, p. 233-234.

Cap. 5. Unirea nedespărțită și neamestecată a omului cu Dumnezeu, p. 247-319.

„Prin extazul iubirii”, p. 272, o sintagmă a Sfântului Maximos. Prin vedere dumnezeiască vezi pe cele dumnezeiești. De aceea, „fericirea veșnică de a fi în Dumnezeu [prin vedere extatică] nu se arată numai în unirea nedespărțită prin iubire, ci și în unirea neamestecată care prețuiește libertatea umană”, p. 275.

„Omul conștientizează faptul că ceea ce el contemplă nu este propria sa minte, ci prezența tainică a lui Dumnezeu, realitatea dumnezeiască absolută și atotputernică la care este unit și participă prin har, nu prin fire”, p. 302.

Concluzii. Taina teandrică a mântuirii, p. 321-325.

La Sfântul Maximos, dumnezeirea și umanitatea lui Hristos „lucrează împreună în mod dinamic și contribuie liber la mântuirea lumii”, p. 324.

Indicele scriptural, p. 327-329, Indicele lucrărilor Sfântului Maximos, p. 330-338, Indicele onomastic, p. 339-342, Bibliografia cărții, p. 343-367.

E o teză bună de dogmatică, care se ocupă în mod punctual de temă. M-am bucurat să o citesc și să recitesc prin intermediul ei teologia Sfântului Maximos Mărturisitorul, a cărui Viață extinsă o voi edita în Viețile Sfinților (vol. 2). Primul volum e aici.  https://www.teologiepentruazi.ro/2018/03/16/vietile-sfintilor-vol-i/.


[1] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Teofan_Savu.

[2] Cartea e aici: https://edituradoxologia.ro/divino-umanitatea-lui-hristos-si-indumnezeirea-omului-gandirea-sfantului-maxim-marturisitorul.

[3] A se vedea: https://orthodoxwiki.org/Boris_Bobrinskoy.

[4] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Olivier_Clément.

[5] Idem: http://gen.lib.rus.ec/book/index.php?md5=602E1D9351F52A792ACF29839F9F75B0.

1 2 3 5