De ce azi nu mai vrem să vedem moartea?
Părintele John Behr, într-o conferință ținută anul trecut la Balamand, intitulată: [Ce înseamnă] a deveni om în Hristos[1] (fragmentul tradus e spre finalul conferinței, de la min. 51. 49):
„Înțelegerea noastră asupra relației dintre viață și moarte s-a schimbat în mod fundamental în secolul trecut, într-un mod cu adevărat cutremurător, modificând peisajul la o scară fără precedent.
Ceea ce vreau să spun este că foarte puțini oameni azi văd moartea. Vă rog să luați aminte că vorbesc în primul rând despre societatea occidentală în care trăiesc, deși bănuiesc că suntem toți din ce în ce mai mult occidentali astăzi.
Știm că oamenii mor, le vedem trupurile, vedem trupurile celor căzuți în război, din cauza foametei, în acte de terorism, vedem moartea la o scară copleșitoare, greu de cuprins, dar, în familiaritatea ei intimistă, devenim niște străini față de moarte. Și există o diferență marcantă față de situația care exista cu un secol în urmă.
La începutul secolului al XX-lea, cea mai mare parte a oamenilor aveau unul sau mai mulți frați și surori care mureau în copilărie, unul sau ambii părinți care să fi murit înainte de a ajunge la maturitate. Iar acum, azi, părinții noștri trăiesc până când noi trecem dincolo de perspectiva de viață a generațiilor trecute. Poți să ai 70 de ani astăzi iar părinții tăi să fie încă în viață. Niciodată nu s-a auzit de așa ceva în istoria omenirii.
În trecut, cei adormiți, frați și surori, părinți, prieteni, vecini, erau ținuți acasă, în salon/ cameră, fiind jeliți și vegheați, spălați și pregătiți pentru înmormântare [înconjurați de toată lumea, inclusiv de copiii mici – n. m.], până când erau duși de acasă la Biserică, unde erau încredințați lui Dumnezeu și apoi așezați în pământ, pentru a fi păstrați și păziți acolo.
Astăzi însă, și rețineți că vorbesc în primul rând despre America și Europa de Vest, unde locuiesc și muncesc, astăzi trupul [celui adormit] este îndepărtat cât mai repede și lăsat îngrijitorului profesionist, antreprenorului de pompe funebre, care cosmetizează trupul pentru a-l face să arate cât mai bine.
Apoi, în America, trupul este așezat într-o casă funerară, unde becurile – nu vă mint – sunt roz. Așa încât lumina lor face să pară că trupul este încă viu, în speranța că vom putea face un comentariu, când mergem să vedem trupul, de genul: Arată mai bine ca niciodată.
Sicriul este închis în timpul slujbei funerare. Sau, din ce în ce mai mult în ziua de azi, nu se mai face nicio slujbă funerară, ne dispensăm de trup, iar ulterior oamenii se întâlnesc pentru o slujbă de comemorare, în care se rememorează viața cuiva fără ca trupul mortului [de care e vorba] să fie acolo.
Toate acestea trădează o atitudine ambiguă și neliniștitoare față de trup. Noi nu mai vedem întreaga Liturghie a morții, cum am numit-o, în toată familiaritatea ei intimistă și personală.
Și fără a mai vedea aceasta [moartea] ca pe o realitate mereu prezentă, ne focusăm mai mult ca oricând asupra trupului nostru. Așa încât facem exerciții fizice și ne îngrijim de trupul nostru mai mult decât orice altă generație trecută din istorie. Suntem obsedați de trupurile noastre.
Și putem face aceasta scuzându-ne printr-un argument luat din teologia creștină. Susținem că credința noastră este una a întrupării, în care trupul este templul Duhului, și de aceea trebuie să facem exerciții fizice, pentru ca trupul să fie cel mai bun templu cu putință. Dar apoi, când e vorba de moarte, zicem că trupul nu e decât învelișul de carne muritoare din care persoana [sufletul] s-a eliberat. Așa încât, după cum spune Părintele Thomas Hopko, „azi trăim ca hedoniști și murim ca platoniști/ platonicieni”. Ne petrecem toată viața trăind pentru trup, iar când murim zicem că trupul nu reprezintă persoana, că persoana este eliberată din trup…
Deci, într-un sens realistic, nu mai vedem moartea azi. Iar eu consider că aceasta este cea mai mare schimbare produsă în existența umană. […]
Dacă este adevărat ceea ce am spus mai devreme, că Hristos ne arată ce înseamnă a fi Dumnezeu prin felul în care moare ca om, atunci pur și simplu, dacă nu mai vedem moartea, nu Îl mai vedem pe Dumnezeu. Punct. Dacă nu știm că viața vine prin moarte, atunci orizontul nostru devine total imanent. Credem că viața înseamnă a trăi acum din plin, pentru trupul nostru, pentru plăcerea noastră. […]
Sarcina noastră astăzi este să ne întoarcem la moarte, îngăduind morții să fie văzută, cinstindu-i pe cei adormiți cu o Liturghie a morții întreagă și prin mărturia noastră personală că viața vine prin moarte[a în Hristos]”.
Atitudinea aceasta, care refuză să vadă moartea, adaug eu, este una marcată profund de perspectiva protestantă și neoprotestantă asupra trupului, asupra rolului pe care trebuie să îl aibă Înmormântarea, precum și asupra vieții dez-ascetizate, de-spiritualizate și guvernate de o așa-zisă morală teologică abstractă.
Chiar zilele trecute am fost aproape șocată să văd, într-un film polițist, o „comemorare” funerară (nu slujbă!) baptistă, urmată de intonarea unor cântece religioase specifice, de către un cor, ceea ce a provocat un dans (la propriu) și o veselie deșucheată a întregii comunități în jurul sicriului care, pe acest fundal, a fost scos afară din respectiva „biserică” baptistă, în timp ce lumea se împrăștia dansând, fără să mai fie vorba de a-l conduce la cimitir pe decedatul care, pe deasupra, fusese pastorul comunității și protectorul lor, iubit și respectat, și murise asasinat pentru a-i apăra pe ei…
Și din ce în ce mai mult această perspectivă asupra morții ne atinge și pe noi, românii, într-un fel sau altul. Gândirea la moarte (despre care Sfântul Vasilios cel Mare spunea că e adevărata filosofie), încurajată foarte mult de contactul direct cu realitatea morții, este tot mai mult rejectată și înlăturată din mintea oamenilor, pentru a face lor distracției și divertismentului…