Predică la Duminica a VII-a după Cincizecime [2019]

Iubiții mei[1],

televizorul, în România, e încă un mijloc redutabil de manipulare a populației. Pentru că lucrurile, la noi, merg mai greu. Televiziuni puține, aceeași știre, se apasă pe sentimente, pe frică, pe ideea de insecuritate…și mulțimea iese în stradă! Mulțimea care și așa nu avea ce face în casă. Pentru că un om care muncește, un om care are un program, nu poate să iasă din el. Dar cei care așteaptă să fie chemați, să fie aplaudați, să fie impresionați, sunt țintele precise ale manipulării. Sunt duși într-o parte, sunt incluși într-o iluzie, pentru ca să se obțină altceva prin intermediul lor. Altceva care scapă mulțimii. Oamenii cer demisii, nu știu cum stau lucrurile, le primesc…și cred că ei au schimbat ceva în această țară și în lume. Dar lucrurile nu se schimbă, atunci când oamenii vor să își păstreze interesele în lesă!

Însă onlineul este și va fi prima sursă a manipulării. Pe viitor vom cunoaște această oroare în dimensiunile ei reale. Pentru că mulți nu știu cum funcționează acest nou instrument, această nouă frică, această nouă victorie împotriva mulțimii. La comandă, cineva „te desființează”, te face cu ouă și cu oțet, te transformă „în istorie”. E nevoie de un articol, două, trei, de câțiva vectori de decizie și de imagine…și „nu mai exiști”. Dar totul e o iluzie a manipulării, a teatrului ieftin! Pentru că tu exiști, îți faci treaba pe mai departe, dar, în mintea lor, a manipulatorilor și a celor pe care ei i-au convins, tu ești „mort”.

Și dacă pui la inimă toată această fanfaronadă, dacă și tu crezi că ești „mort”, atunci ești victima manipulării. Însă manipularea e un scuipat care nu îți atinge obrazul sau e un pumn care nu te lovește, dacă tu nu te crezi „mort”. Dacă tu o sfidezi. Dacă tu îți vezi de treaba ta pe mai departe.

Căci manipularea vrea să te oprești. Vrea să îți fie frică. Vrea să intri în haită, să facem bani împreună, să nu mai existe puncte critice, nevralgice.

Manipularea e dictatorială. E uniformizare. Pentru că unii vor să decidă în locul tău. Să te anuleze ca voce, ca experiență, ca existență.

De mai multe ori în cei 13 ani de online am intrat în conflict nedorit cu diverși manipulatori. Cu oameni cu interese „mari”, perfide. În online se aud vocile, dar nu se văd persoanele. Persoanele se manifestă cu totul în viața reală. Când e să scrie împotriva ta, ei sunt numai voce, numai cuvinte. Te „anulează” prin cuvinte și printre cuvinte. Dar în online spun una, iar în viața reală fac altceva împotriva ta. Pentru că se pun de acord să nu mai vorbească cu tine și despre tine, să nu te mai invite, să nu te mai „vadă”, să nu mai „exiști” pentru ei.

De aceea, simțind răceala reală a manipulării zi de zi, nu am cum să nu înțeleg „spontaneitatea” diverselor mișcări și exprimări publice. Căci regie proastă de teatru și film face cineva care nu are coloană vertebrală, care nu are ceva de spus, care nu are o operă. Și învăluirea de vorbe și situații e menită ca să…îți închidă gura.

Cu două zile înainte de transfigurarea Domnului, Evanghelia de astăzi [Mt. 9, 27-35] ne vorbește despre orbire și muțenie. Scopul manipulării este de a te amuți și pe alții de-ai orbi în relația cu tine. Primești o somație, ți se cere să nu mai vorbești despre una sau alta, ți se cere să retractezi, ți se cere să faci pe prostul, să mimezi pocăința. Pentru că trebuie „să taci”, atâta timp cât unii vor ca tu să nu mai ai replici. Căci replicile tale le deranjează afacerile, nesimțirea, orgoliul…Iar cei din jurul tău primesc de la manipulatori o variantă dark a ta, prin care devii „nefrecventabil”. Și dacă oamenii nu îți mai vorbesc sau nu mai au „voie” să îți vorbească, înseamnă că știi ce înseamnă să fii nedreptățit la nivel public.

Și mutul de azi nu vorbea pentru că era demonizat [δαιμονιζόμενον] [Mt. 9, 32, BYZ]. Pe când orbii, când au auzit de Domnul, au început să strige după vederea lor. Au cerut mila Lui. Și de la ei a învățat Biserica să strige: „Doamne [Κύριε], miluiește [ἐλέησον]!”. Pentru că orbii strigau în gura mare: „Miluiește-ne pe noi [Ἐλέησον ἡμᾶς], fiule al lui David [υἱὲ Δαυίδ]!” [Mt. 9, 27, BYZ]. Și L-au recunoscut ca Mesia, pentru că, după umanitatea Sa, El era fiul lui David. Dar, după dumnezeirea Lui, El este din veci și pentru veci Fiul lui Dumnezeu. Și pentru că S-a făcut și Fiul Fecioarei, de aceea El este Dumnezeu și om.

I-a lăsat să țipe pe stradă! În aparență, „nu I-a păsat” de ei. Dar Dumnezeu ne lasă să strigăm îndelung, ne lasă să strigăm toată viața spre El, pentru ca să ne adâncim în pocăință. Căci pocăința ne face să creștem în credință, în încrederea că El este totul pentru noi.

Și când a ajuns întru casă [εἰς τὴν οἰκίαν], orbii s-au apropiat de El. Și El i-a întrebat: „Credeți că pot să fac aceasta [Πιστεύετε ὅτι δύναμαι τοῦτο ποιῆσαι]?”. Credeți că pot să vă vindec de orbire? Și ei I-au răspuns: „Da [Ναί], Doamne [Κύριε]!” [Mt. 9, 28, BYZ]. Și pentru că au crezut în puterea Lui, în El ca Domn al lui Israil, Domnul „S-a atins de ochii lor [ἥψατο τῶν ὀφθαλμῶν αὐτῶν]”, a pus mâna pe ochii lor, și a zis: „După credința voastră fie vouă [Κατὰ τὴν πίστιν ὑμῶν γενηθήτω ὑμῖν]!” [Mt. 9, 29, BYZ].

Însă ce-are credința cu vindecarea? Ce-are credința cu vederea ochilor noștri, cu sănătatea noastră fizică? Căci mulți cred că credința e o chestiune pur interioară, subiectivă, care nu trebuie dovedită și care n-are relevanță practică. Și pe această supoziție, ei cer Bisericii să se închidă în sine, să nu mai penetreze societatea la nivel ideatic și liturgic, pentru că societatea trebuie să fie „liberă” de influența Bisericii. Însă Domnul, prin această minune a Lui, ne spune că credința, deși e personală, este interioară, ea e în același timp obiectivă. Și ea are relevanță practică, socială, pentru că face bine tuturor. Pentru că trebuie să crezi în El, în Dumnezeul cel adevărat. Și dacă crezi în El, atunci El te vindecă de bolile tale sufletești și trupești.

Credința e obiectivă, pentru că e revelată. Datele credinței sunt cele revelate de Dumnezeu și aprofundate de Biserică. Și când noi credem în Dumnezeu, credința noastră nu are numai relevanță interioară, ci și practică, socială. Pentru că această credință revelată, primită de la Dumnezeu prin Biserica Lui, ne mântuie pe noi. Ne schimbă, ne înduhovnicește, ne îndumnezeiește.

Și cei care trăiesc în credință, în credința care te îndumnezeiește, înțeleg ce înseamnă transfigurarea Domnului de pe Tabor. Ce relevanță obiectivă și socială are transfigurarea Lui. Pentru că și ei trăiesc schimbarea continuă, dumnezeiască, îndumnezeitoare pe care o produce credința în omul credincios lui Dumnezeu.

În comparație cu ideile sau fanteziile despre Dumnezeu, cu presupunerile despre Dumnezeu, credința Bisericii are date clare, concrete, revelate, dogmatice. Triadologia, eclesiologia, soteriologia Bisericii ne vorbesc despre Dumnezeul tripersonal care ne mântuie în Biserica Lui. Care este cu noi pururea, pentru că El ne-a creat, El ne poartă de grijă și spre El mergem: spre comuniunea veșnică cu El.

Orbii Îl mărturisesc pe Iisus ca fiind Mesia, Cel care poate face minuni. Se încred în puterea Lui dumnezeiască. Și credința lor nu e făcută de rușine, pentru că credința lor era reală. Ei credeau în cine trebuie! Ei credeau în Fiul lui Dumnezeu întrupat! De aceea, ochii lor încep să vadă. Iar cel demonizat, odată cu alungarea demonului din el, începe să vorbească [Mt. 9, 33, BYZ].

Și ochii văd, gura începe să vorbească, picioarele încep să meargă, iar noi ne simțim din ce în ce mai bine, dacă Dumnezeu Se atinge de noi. De aceea, trebuie să Îl rugăm pe Dumnezeu să Se atingă de noi. Să nu stea departe de noi. Căci dacă El Se atinge de noi, primim imediat viață, vindecare, sănătate.

Însă dacă stăm ca muții și ca orbii în fața altora, ne însingurăm interior. Dacă ne vedem doar interesul propriu, atunci murim pentru ceilalți. Sau ei mor în sufletul nostru, pentru că suntem indiferenți față de ei. Strategia manipulării sau a vorbirii de rău a altora e ca să ne îndepărteze de oameni. Cei care enervăm, cei care nu admitem să ne mânjim pe mâini, cei care avem conștiință suntem dați la o parte, suntem periferizați. Pentru ca glasul nostru să nu se mai audă.

Însă cine oprește un glas face voia diavolului. Căci demonii vor ca noi să tăcem, să facem păcate în tăcere, să nu cerem ajutorul cuiva, să nu cerem mila lui Dumnezeu, să nu ne schimbăm, să nu ne vindecăm. Însă orbii, dimpotrivă, când și-au dat seama că se pot vindeca, ei au început să țipe. Nu le-a mai tăcut gura! Au cerut ajutorul lui Dumnezeu. Și l-au primit din destul, pentru că au strigat ca din gură de șarpe către Dumnezeu. Au strigat cu toată ființa lor.

Cu siguranță, ați văzut oameni volubili, care vorbesc mult, care se bucură să vorbească cu alții. Dar ați văzut și tăcuți, taciturni, care se ascund de oameni, care vorbesc mințind, care vorbesc trăgând de limbă pe cei cu care stau la masă. Iar cine vorbește din toată inima, vorbește pentru că se simte bine. Dar cine mârâie, cine vorbește cu ură, cine te înveninează, acela e pus pe rele, pentru că nu respectă, nu iubește oamenii.

Manipularea este despre neiubire. Când minți despre alții, îi îndepărtezi pe oameni de aceștia. Când te propui drept altul, îi faci pe oameni să iubească o minciună. Și minciuna, de fapt, este esența răului, a păcatului. Pentru că alegi să faci ceea ce te omoară.

Așadar, iubiții mei, vindecarea de orbire și de muțenie e darul lui Dumnezeu! Dacă până acum ne-a orbit gelozia și părerea de sine, dacă ne-a amuțit invidia și nesimțirea, putem să ne vindecăm de aceste boli grave ale noastre. Putem să vorbim corect și cu Dumnezeu și cu oamenii. Iar corectitudinea față de Dumnezeu e pocăința. Și pocăința știe să vorbească smerit, frumos, autentic și cu oamenii. Pentru că nu poartă o mască, ci e sinceră.

Post binecuvântat în continuare! Născătoarea de Dumnezeu, Stăpâna noastră, să ne întărească pe toți în pocăința și în schimbarea noastră în bine! Amin.

[1] Începută la 14. 45, în zi de luni, pe 29 iulie 2019. Soare, cer parțial înnorat, 27 de grade, vânt de 8 km/ h.