Deformarea adevărului

În Noua structură și opera lui Marcel Proust, Camil Petrescu explică felul cum evoluția filosofiei și a științei atrage după sine dezvoltarea într-un anumit sens a literaturii. Spre exemplu, „pozitivismul și materialismul în filozofie ne-au dăruit apoi realismul și naturalismul în artă, pentru care zugrăvirea realității [în mod] fotografic a fost un ideal. […] Scriitorul are atât de mult convingerea că descriind ce vede redă viața însăși, cum omul de știință și filozoful materialist credeau cu seriozitate că fizica și chimia vor explica în ultimă analiză toate enigmele lumii, chiar specificitatea gândirii însăși”[1].

Putem să facem multe observații pe marginea acestor afirmații, dar să le lăsăm așa. În mare sau dintr-o anumită perspectivă, Camil Petrescu are dreptate. Și da, realismul și naturalismul mai ales, în literatură, pot fi enumerate printre consecințele filosofiilor care au bântuit secolele XVIII, XIX și XX. Deși există lumini și umbre, precum și multe nuanțe care ies de sub incidența unor definiții sau a unor teoretizări care încearcă să explice fenomenele în câteva cuvinte.

Ca în orice curent, o formulă deja brevetată începe să producă în serie și apare și o literatură mai mult sau mai puțin de duzină, care nu e interesată atât de experiența umană cât de combinațiile tehnice de succes. Iarăși îi dau dreptate lui Camil Petrescu, dar în același timp nu pot să înțeleg cum speră el să obțină autenticitatea înlocuind un set de convenții cu alt set de convenții, care, la rândul lor, ajung să nască literatură… convențională.

N-am înțeles asta niciodată: și anume pretenția inovatorilor de a-i demola pe predecesori sub cuvânt că ei vor rămâne veșnic autentici, că nimeni și nimic nu le va veșteji programul literar (ca să nu mai zic de pretenția că vor rămâne veșnic…).

Aș vrea să nu mă interpreteze cineva greșit: eu înțeleg foarte bine că un scriitor aparține unei epoci, se poate integra unui curent, poate avea crezuri literare, poate adera la o anumită ideologie etc. Până aici nu e nimic anormal. Ceea ce nu înțeleg sunt programele nimicitoare, care interzic să mai fie ce-a fost sau să mai existe alții care să îndrăznească a gândi altfel. Sinceră să fiu, eu prefer scriitorii care…scriu mai mult și teoretizează mai puțin. Adică fac mai mult și vorbesc mai puțin. Cred că literatura noastră e saturată de programe și rețete literare (în toate direcțiile).

Însă mi-a atras atenția un pasaj, din cele înfățișate de Camil Petrescu, despre formulele de succes care se repetau, ale romanului european de secol XIX-XX: „Caracterul-tip e luat cu abilitate – tot raționalistă – anume pe dos. Burghezul cumsecade e o bestie; prostituata e un înger, criminalul e un suflet de sfânt; bețivul e genial; omul normal e mărginit, rău, fără simțul devotamentului, nu poate inspira simpatie; omenia desăvârșită se întâlnește (în mod automat) doar în bordel și speluncă etc.”[2].

Recunoașteți tipologia? V-ați mai întâlnit cu astfel de personaje? Da, le vedeți zilnic, mai ales în filmele americane și europene. Și aș putea adăuga, la cele enumerate de autorul nostru: Preotul care e un ipocrit și un corupător, credinciosul care e un individ bătut în cap, pervers și necinstit, devianții care sunt oameni generoși și curajoși, care-și ajută semenii și pot să salveze lumea, adolescenții sau tinerii sociopați, care n-au niciun scop în viață, nimic de făcut pe lume, se îmbracă și se comportă provocator și sfidător și cu toate acestea în ei zac mereu eroi cu virtuți neînchipuite, etc. etc.

Mai mult, în ultima vreme, cei care poartă Cruci la gât (inclusiv în filmele românești, cum ar fi Las Fierbinți) sunt niște indivizi de nimic, borfași și mincinoși, în schimb rockerii, sataniștii, curvele, tatuații de toate felurile, cei care au tot felul de credințe oculte sunt oameni buni și sensibili, caritabili și deschiși la minte.

Asemenea, cei care n-au educație sau cultură (în afara unei minimale școlarizări), stau toată ziua în baruri și se cuplează la nimereală, cu ocupații minore, mobile sau sezoniere, dau dovadă însă, în filme, de o conștiință morală cu mult peste medie, ajungând adevărați eroi epopeici (filmul ține loc de epopee), dacă nu cumva Ahile sau Ulise au rămas de mult în urma lor.

Perversitatea cea mai mare a acestei situații constă în faptul că aceste tipologii sunt imitate, la origine, după un tipar creștin. Da! Hristos, în Evanghelii, este Cel care ne-a arătat că poți găsi oameni buni și minunați în curve, în bandiți, în hoți, în avari etc, pe când un Apostol se poate transforma în trădător. Da, Hristos ne-a învățat să nu lepădăm pe nimeni, ci să încercăm să recuperăm oamenii. Lumea de dinainte de Hristos nu avea niciun fel de înțelegere sau de simpatie pentru astfel de marginali, adică pentru cei care nu se aliniau standardelor generale ale societății, care erau excluși și excluși rămâneau toată viața lor.

Însă Evangheliile nu ne spun că nu există deosebire între bine și rău. Dimpotrivă, suntem îndemnați să facem această deosebire tot timpul. Iar personajele negative devin pozitive pentru că și după ce au trecut printr-o transformare radicală, fără a fi rămas, adică, ceea ce fuseseră înainte. S-au pocăit cutremurător de mult, până la sfârșitul vieții, iar metamorfoza lor a fost covârșitoare, dacă le cunoști biografia. Evangheliile nu ne propun desfrânarea, hoția, avariția sau delăsarea ca mod de viață, dacă îi laudă pe unii care le-au practicat. Nu îi laudă pentru că le-au practicat, ci pentru că au avut puterea să le părăsească, crezând în ceea ce e bine, în ceea ce Hristos le-a arătat că e bine, Binele care e mult peste ceea ce credeau ei că e binele vieții lor, căzând în patimi josnice. Evanghelia îi laudă pentru că binele pe care l-au făcut după convertire a fost covârșitor de mare și mult în comparație cu răul anterior.

Dar cum am ajuns să facem din proscriși niște modele sociale? Mesajul aparent al filmelor este că nu trebuie să acceptați ipocrizia feței oamenilor (ceea ce reprezintă un mesaj creștin pe deplin!). Însă mesajul subversiv este că nu trebuie să acceptați să vă fie propovăduită virtutea. Că oamenii sunt buni de la natură (de la Rousseau încoace), că ei fac binele fără să aibă vreo credință, vreo educație sau cultură care să îi determine să ajungă la concluzii morale excepționale!

Personajele din filme nu se schimbă deloc, experiențele extraordinare prin care trec nu le modifică întru nimic, e ca și cum ar fi trecut ca peștele prin apă. Ele au fost și rămân extraordinare prin ele însele, își sunt suficiente loruși. Evenimentele din film au fost numai ca să ne arate nouă ce oameni minunați sunt aceștia! Și că noi nu știm, de fapt, în viața de zi cu zi, să îi recunoaștem, uitându-ne după caractere clasice care nu merită atenție.

Rezultatul e, desigur, nivelarea morală a oamenilor, eliminarea oricăror criterii moral-religioase din judecata cotidiană…

Dar, după cum vedeți, ideologia nu e nouă deloc. Înainte de a exista Hollywood-ul și televizorul, existau alte metode de a o implementa. Și dacă dăm vina pe epoca modernă, putem să avem surprize enorme analizând mentalitățile din secolele precedente. Tehnologia tot mai avansată e un mod de a servi ideologia sau gândirea perversă (dacă o folosești în acest scop), nu generatoarea ei…


[1] Cf. Romanul românesc interbelic. Dezbateri teoretice, polemici, opinii critice, antologie de Carmen Mușat, Ed. Humanitas Educațional, București, 2004, p. 118.

[2] Idem, p. 119.