Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [53]

Un poem fără titlu ne vorbește despre…căderea pleoapelor:

„De la ce înălțimi amețitoare/ Cad pleoapele/ Seara,/ După o zi atât de lungă. //

Ți-e și frică să le dai drumul,/ Le auzi izbindu-se de margini/ Și vuind/ Ca niște pietre aruncate în fântâni/ Părăsite de adânci ce sunt”.

Efectul e suprarealist. Dar, din punct de vedere psihologic și duhovnicesc, peisajul e realist.

Ce ar putea oare determina ca închiderea pleoapelor înainte de culcare să producă un asemenea auz interior poetului, o asemenea viziune asurzitoare, ca o cădere „de la ce înălțimi amețitoare” sau într-o fântână părăsită și fără fund de adâncă?

Perspectiva este a celui peste măsură de obosit, dar și a celui care presimte închiderea pleoapelor pe care o aduce moartea în evenimentul banal al pregătirii pentru somn.

Concret, coborârea pleoapelor duce la estomparea lumii vizibile, la scufundarea simțuală în întuneric. Sunetul acestei coborâri, în suflet, este însă mult mai puternic, are un ecou imens pentru conștiința care vede căscându-se prăpăstii și fântâni goale și adânci.

Căderea pleoapelor rezonează în suflet și în conștiință, prefigurând un gest final, despre care nu știm când, dar cu siguranță va avea loc. Poetul receptează, pe bună dreptate, cataclismic această prăbușire, procedând la o coborâre în infern cu mintea și cu toată simțirea sa.

El știe că pleoapele, căzând, „Câteodată nici nu se mai întorc înapoi./ Cine știe,/ Au scăpat și din pământ în jos/ Și alunecă departe,/ Genele nu mai dau electricitate”.

Ochii nu mai dau lumină. Genele nu mai scapără electric de emoție. De emoțiile vederii și ale contemplării acestei lumi.

Sorescu nu face decât să convertească în monedă curentă metafore poetice arhaice. Și aceasta pentru că legile fizice de funcționare ale acestui univers, oricând ar fi fost descoperite, sunt mereu o materie poetizabilă. Dacă poți să extragi poezie din realitate în orice epocă, sub orice auspicii, este pentru că dedesubtul a ceea ce se schimbă este întotdeauna o realitate care nu se schimbă și care este aceea a sufletului uman receptor al aceleiași raționalități (sau iraționalități raționale) a materiei universale pe care Dumnezeu a făcut-o cu sens și a modelat-o în diferite forme.

Poetul nu poate fi redus la o anumită epocă. Există însă mentalități religioase care pot să amuțească în bună măsură poezia, cum este cea păgână, care nu avea sensibilitate față de elocința frumuseții universale. Tocmai de aceea romanticii, întorcându-se la Creștinism ca la adevărata sursă de sensibilitate și rejectând clasicismul de tip antic-păgân, susțineau că arta lor e cea mai poetică din toate timpurile.

Un poet ca Sorescu, care poate auzi pleoapele „vuind” în căderea lor, mi se pare că, în ciuda aparențelor, îl întrece în sensibilitate metafizică pe Blaga, în poezia căruia metafora pleoapelor este frecventă („Prin noapte simt o pâlpâire de pleoape” [Înfrigurare]; „O, aventura, și apele!/ Inimă, strânge pleoapele!” [Asfințit marin]; „Rod al inimii, de apă,/ crește lacrima în pleoapă” [Noiemvrie] etc).

La Sorescu – la care lirismul e camuflat tot atât de bine ca la Arghezi, doar cu alte procedee –, „auzi cum cad /…/ Pleoapele trecând peste prăpăstii/ Și închizându-le pe fiecare în parte”. Astupând, adică, prăpăstiile deschise în suflet. Fie pentru că somnul liniștește cugetarea zbuciumată, fie pentru că pogorârea conștiinței în infern îi astupă prăpastia cea înfricoșătoare. După cum zisese, cu un secol mai devreme, Sfântul Siluan Athonitul, parcă prevăzând că aceasta este soluția cea mai bună în secolul modernității: „Ține-ți mintea ta în iad și nu deznădăjdui!”.

Did you like this? Share it:

2 comentarii la „Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [53]”

    1. Doamnă Ana Maria,

      mai întâi trebuie să ne vedem în Iad! Trebuie să coborâm, prin pocăință, în iadul patimilor noastre și să ne vedem mai jos decât toți cei păcătoși și decât toți demonii, adică cei mai păcătoși. Dacă ajungem la această mare stare a pocăinței, atunci înțelegem ce înseamnă a striga către Dumnezeu din adâncul fărădelegilor noastre. Vă doresc numai bine!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *