Predică la Duminica a VIII-a după Cincizecime [2019]

Iubiții mei[1],

foamea sufletului nostru este cea care ne înalță pururea spre Dumnezeu, căci numai El ne-o poate potoli. Pentru că sufletul nostru are nevoie de adevăr, de bine, de frumos, de curăție, de pace, de sfințenie, de veșnicie pentru ca să se simtă împlinit. Și toate acestea vin de la Dumnezeu, pentru că El este izvorul vieții și a tot binele. Pentru că toate virtuțile fac parte din chipul [εἰκόνα] lui Dumnezeu în om, sunt aspirațiile fundamentale ale chipului Său în om, chip care tinde mereu spre asemănarea [ὁμοίωσιν] cu El [Fac. 1, 26, LXX]. Căci Dumnezeu ne-a creat pe noi ca suflete vii [Fac. 2, 7, LXX], pline de slava Lui, ca oameni cu suflet și trup, în care El a sălășluit prin slava Lui de la început, ca să ne personalizăm mereu în relația cu El.

Tocmai de aceea, noi nu ne împlinim decât în comuniune, decât în relație, decât în dragoste. În comuniunea cu Dumnezeu, cu Îngerii și Sfinții Lui și cu semenii noștri. Nu ne putem simți împliniți vorbind cu pereții, pentru că noi căutăm mereu pe cineva cu care să vorbim și care să ne răspundă, pe care să îl iubim și care să ne iubească, cu care să putem conviețui în pace și cu care să ne putem desăvârși. Fapt pentru care nevoia de dialog real și de societate pașnică reprezintă modul de a fi al omului. Căci omul a fost creat de Dumnezeu, de Dumnezeul comuniunii și al iubirii celei veșnice, desăvârșite, și tocmai de aceea el tinde veșnic spre împlinirea desăvârșită în iubire și în comuniune.

Însă când demonii au intrat în viața noastră, a oamenilor, ne-au strecurat în sufletul nostru minciuna ca mod de viață [Fac. 3, 1]. Ne-au strecurat în suflet reflexivitatea trufașă și egoistă, singurătatea, plictiseala. Ei au venit în mod pervers și ne-au învățat să desconsiderăm voia lui Dumnezeu, să o călcăm în picioare, pentru ca să ne punem, la modul utopic, în locul Lui.

Dar de fiecare dată când încercăm să ne punem „în locul Lui”, pentru ca să facem lucrurile „după cum vrem noi”, când credem că „e mai bine ca noi decât ca El”, noi experimentăm moartea, adică păcatul. Pentru că minciuna păcatului e însăși moartea noastră. Și minciuna constă în înlocuirea voii lui Dumnezeu cu disprețuirea Lui.

Tocmai de aceea, când venim și ne spovedim păcatele, noi mărturisim toate ieșirile noastre din voia lui Dumnezeu. Tot modul infantil în care L-am desconsiderat, crezându-ne „mai deștepți” decât El. Mărturisim faptul că toate alegerile noastre păcătoase au fost catastrofale. Pentru că niciun păcat nu ne-a făcut bine, nu ne-a adus viață, bucurie, împlinire, sfințenie, ci doar moarte…

Și noi venim la Dumnezeu plini de moarte, ca oameni morți sufletește, pentru ca El să ne facă iarăși vii. Și marea milostivire a lui Dumnezeu, cutremurătoarea Lui milostivire, o trăim aici, în Taina Mărturisirii, când, pe măsură ce ne spovedim Lui, noi înviem din morți. Și oamenii vii, oamenii plini de har, oamenii înviați din morți de către El, sunt flămânzi după voia lui Dumnezeu. Pentru că voia Lui e hrana care ne satură. De aceea, cine e viu, Îl caută pe Cel viu. Și cine dorește să învie din morți, Îl caută pe Cel care învie morții.

Însă, dacă Dumnezeu nu ar fi multmilostiv și îndelung-răbdător și atoateiertător, El ne-ar lăsa în păcatele noastre. Ar privi la noi cu dispreț, văzând cum noi ne zbatem în moarte, atâta timp cât moartea noastră este consecința păcatelor noastre. Însă El nu face asta! Ci, dimpotrivă, El dorește ca să ne învie pe toți din morți, din moartea păcatelor noastre, și să ne vindece în mod desăvârșit, sfințindu-ne și făcându-ne ai Lui pentru veșnicie.

Pentru că noi, oamenii, nu suntem „un experiment eșuat” al lui Dumnezeu, ci rodul iubirii Sale față de noi și al libertății Sale desăvârșite. Căci El a ales să ne creeze, mai degrabă decât să nu ne creeze pe noi. El a ales existența noastră și ne ține pe noi întru existență. El mizează pe noi, pe libertatea noastră, care e darul Lui, pentru ca noi să creștem veșnic în comuniunea cu El. Și ne-a făcut vii și liberi, pentru că lui Dumnezeu nu îi plac roboții, nu îi plac cei care n-au libertate reală, desăvârșită, ci doar cei care vin și se lipesc cu totul de El.

Și dacă ești cu Dumnezeu, atunci ești plin de dorul Lui. Pentru că ești flămând în inima ta după vederea și simțirea Lui, după faptele Lui, după cuvintele Lui, după El în întregimea Sa. Fiindcă Dumnezeu ni Se dă cu totul nouă, când noi ne dăm cu totul Lui. Și aceasta e comuniunea sfântă cu Dumnezeu: să te dărui cu totul Lui, Celui pe care Îl iubești, fiind cu totul sincer în iubirea ta față de El. Să nu mai păstrezi nimic al tău în afara relației cu El, pentru că acela e păcat. E păcatul, oricare ar fi numele lui.

Iar Evanghelia de azi [Mt. 14, 14-22] ne dă să mâncăm o masă înmulțită, binecuvântată de Dumnezeu. Pentru că orice binecuvântare a lui Dumnezeu înmulțește masa noastră. Căci noi punem pe masă lucruri trupești, după care ne rugăm Lui și le binecuvântăm. Și nu mai mâncăm doar mâncare trupească, ci și har. Pentru că mâncăm și cu sufletul, dar și cu trupul nostru.

Căci sensul duhovnicesc al înmulțirii pâinilor și al peștilor e acela că binecuvântarea și sfințirea de la Dumnezeu înmulțesc în noi viața și bucuria. Căci și noi punem puțină pâine, puțin vin și puțină apă în Potirul Domnului, dar El hrănește cu Trupul și cu Sângele Lui mulțime mare de oameni. Iar noi, Preoții Domnului, trebuie să hrănim poporul lui Dumnezeu cu El Însuși, cu El euharistic, dar și cu cuvintele Lui și cu vederile Lui iconice. Pentru că cine Îl mănâncă pe Hristos euharistic, acela se bucură și de cuvintele Lui, dar și de Sfintele Lui Icoane. Căci Sfinții Lui sunt cei care s-au asemănat cu El prin sfințenie. Care au dus chipul Lui din ei la asemănarea cu El.

Și dacă Îl mănânci pe El, pe Cel pururea viu, atunci vezi viața Lui și în cuvintele și în Icoanele și în Sfinții Lui și în toate manifestările istorice ale Bisericii Sale. Pentru că istoria Bisericii e plină de voia și de lucrarea lui Dumnezeu și ea este icoana vie a prezenței lui Dumnezeu cu oamenii.

Căci marea problemă a omului nu e cunoașterea lui Dumnezeu și a sa și a lumii, și nu e nici moartea, ci marea problemă este neascultarea și neiubirea lui Dumnezeu. Dacă Îl ascultăm și Îl iubim pe Dumnezeu, noi creștem continuu în cunoașterea Lui și în cunoașterea de sine și a lumii și experimentăm continuu viața sfântă cu Dumnezeu. Pentru că marea problemă a noastră e să alegem relația cu El și să rămânem continuu în relația cu El.

Căci demonii ne-au scos din relația cu El și de aceea am experimentat moartea, singurătatea, durerea. Pe când viața Bisericii este continua relație cu El, prin care experimentăm creșterea noastră în sfințenie și în cunoaștere și în curăție. De aceea, noi trebuie să înmulțim continuu viața în noi înșine și în toți oamenii. Trebuie să o înmulțim prin slujirea noastră, prin predicarea noastră, prin dăruirea noastră. Căci tot ceea ce îl satură pe om duhovnicește, acela îl umple de bine, de binele cel veșnic al lui Dumnezeu.

Nu stați departe, iubiții mei, de bunătatea și de iubirea lui Dumnezeu! Lăsați-L pe El să vă scoată din iadul păcatelor voastre și să vă facă vii! Căci El vă va învia pe voi cu înviere duhovnicească și vă va face vii întru El. Amin!


[1] Începută la 6. 05, în zi de joi, pe 8 august 2019. Cer senin, 18 grade, vânt de 6 km/ h.