Predică la Duminica a IX-a după Cincizecime [2019]

Iubiții mei[1],

pășim zilnic cu sufletul nostru peste un ocean de informații. De informații de tot felul. Unele sunt bune și foarte bune, pentru că ne zidesc duhovnicește, pe când altele sunt rele, foarte rele și catastrofale pentru noi, pentru că sunt o îmbiere spre păcat. Și cei care nu sunt biruiți de cele rele sau nu le văd pe cele bune ca fiind „rele” – deși le citesc, le privesc, le contemplă –, sunt cei care privesc cu credință spre Domnul. La fel ca Sfântul Petros, care a mers pe mare atâta timp cât a privit la El [Mt. 14, 29]. Dar când s-a uitat la valurile produse de vântul cel tare [τὸν ἄνεμον ἰσχυρὸν] [Mt. 14, 30], adică atunci când și-a luat ochii de la Domnul și a început să evalueze ispitele, primejdiile, el a început să se scufunde în frică, în neînțelegere, în singurătate. Pentru că toate informațiile din jurul nostru au rolul de a ne clarifica și îmbogăți interior, de a ne înrădăcina în relația noastră cu Dumnezeu.

Toată creația lui Dumnezeu e o imensă bibliotecă de informații. De rațiuni sfinte, dumnezeiești. Iar dacă te apropii de ele cu evlavie, atunci toate ființele și lucrurile lui Dumnezeu te umplu de o frumusețe și de o înțelepciune nemărginite. Dar dacă te apropii pătimaș de oameni, de animale, de lucruri, de tot ceea ce există, împătimirea de ele te va omorî interior. Și moartea sufletească te face un abandonat în ocean, în acest ocean imens de semnificații, pe care nu le mai poți înțelege și care te strivesc. Și dacă vrei să te lupți, să țipi, să îți detești viața, să Îl renegi pe Cel care te-a făcut pe tine – și asta numai pentru că moartea sufletească te face orb la minunile lui Dumnezeu –, atunci te vei răni pe fiecare zi de moarte, te vei adânci într-o moarte și mai mare, pentru că moartea sufletească este o continuă afundare în stricăciunea interioară, o continuă deformare a chipului lui Dumnezeu din tine.

Pentru că omul nu moare când moare, ci moare când păcătuiește. Până când sufletul se desparte de trup, până la moartea ce transformă trupul lui în cadavru, omul moare de mii de ori sufletește. Pentru că orice păcat ne omoară sufletește. Și noi ne învățăm cu moartea de mici, pentru că ne învățăm cu păcatul.

Tocmai de aceea, rămânerea în păcat sau considerarea păcatului nostru drept „viață”, drept „viața noastră”, înseamnă moarte sufletească. Înseamnă a trăi o existență plină de Iad. Căci cu aceste păcate nespovedite, cu aceste păcate neiertate de Dumnezeu, noi suntem niște morți în pământul celor vii. Pentru că nu ne pocăim, pentru că nu căutăm viața cu Dumnezeu, pentru că nu vrem să fim înviați din moartea păcatelor noastre.

Fiindcă există înviere din moartea păcatului! Taina Mărturisirii e locul în care noi înviem sufletește. Pentru că ne spovedim și înviem! Ne spovedim și ne ridicăm din morți! Și învierea sufletească, adică primirea harului lui Dumnezeu în noi, ne face să simțim duhovnicește. Și simțirea lui Dumnezeu este viața noastră. E viața noastră duhovnicească. Simțirea slavei Lui e viața noastră cea veșnică.

De aceea, dacă știi cum e moartea sufletească, dar și cum e viața duhovnicească, dacă le-ai experimentat pe amândouă, ai înțeles că nu poți opta decât pentru viața cu Dumnezeu. Căci viața cu Dumnezeu este plină de bucurie și de curăție, de sfințenie și de simțiri și de înțelegeri sfinte, de împăcare și de împlinire interioară. Vezi, auzi, simți, miroși, înțelegi, te bucuri duhovnicește când ești cu Dumnezeu, pe când păcatul e neorânduială și răceală, durere și chin al conștiinței, e nefericire continuă. Așa că nu mai poți opta, nu mai poți alege păcatul cu dezinvoltură, pentru că păcatul e moarte, e Iad și nu fericire.

Când minți pentru prima oară ca să câștigi ceva în mod facil sau când vezi pentru prima oară imagini desfrânate și curiozitatea ta e satisfăcută, crezi că minciuna sau desfrânarea sunt lucruri care te „împlinesc”. La fel, când începi să fumezi sau să bei sau să te droghezi, crezi că acestea toate „îți fac bine”. Pentru că păcatele, la început, par „o experiență benefică”. Dar când păcatele, prin obișnuință rea, devin patimi, și nu mai poți trăi fără minciună, fără sex, fără pachetul de țigări, fără drogurile tale, fără sticla ta de tărie, vezi că obișnuințele tale rele sunt robii spirituale, sunt boli grele, sunt moartea ta sufletească. Vezi că patimile tale sunt scumpe, dai bani mulți pentru ele și te înjosești continuu din cauza lor. Ți-e rușine cu tine și cu ele, dar nu poți să scapi de ele cât ai zice „pește”. De ce? Pentru că au intrat adânc în tine și te-au făcut neom. Au pus stăpânire pe tine și te conduc! Și tu ești slab, suntem cu toții slabi în fața păcatelor, pentru că ne-au slăbit interior.

De aceea, avem nevoie de întărire de la Dumnezeu, de slava Lui, în lupta noastră cu patimile noastre. Pentru că de unii singuri nu putem să învingem patimile din noi înșine. Avem nevoie de medicamentul nemuririi, adică de Hristos euharistic, de Însuși Domnul, pentru ca să ne vindece de moartea noastră, de patimile noastre care sunt moartea noastră sufletească și trupească.

Tocmai de aceea, dacă privim duhovnicește viața noastră, noi nu putem trăi fără să ne spovedim și să ne împărtășim cu Domnul. Lupta noastră continuă cu păcatul se poate realiza numai avându-L pe Domnul în noi și primind continuu iertarea Lui. Căci partea liturgică a vieții noastre se îmbină în mod armonios cu partea noastră ascetică. Și, ca oameni liturgici, ca oameni care venim și slujim la Biserică, noi cântăm, citim, ne închinăm, ne spovedim, ne împărtășim, ne sfătuim unii cu alții, pentru ca acasă, în intimitatea noastră, să postim, să ne închinăm, să ne rugăm, să citim, să muncim, să priveghem neîncetat.

Asceza noastră este lupta noastră continuă cu patimile și, totodată, continua noastră întărire în dreapta credință a Bisericii. Mă ascetizez dacă postesc, dar și dacă traduc Scriptura și pe Sfinții Bisericii. Mă ascetizez sau mă nevoiesc dacă mă rog, dar și dacă citesc cărțile Bisericii. Pentru că Sfinții lui Dumnezeu ne învață cum să gândim, cum să simțim, cum să ne raportăm la Dumnezeu și la semenii noștri, cum să Îi slujim Lui și cum să ne sfințim viața noastră.

Adică viața noastră e o continuă citire, înțelegere, despătimire, apropiere de voia lui Dumnezeu. Și dacă învățăm cum să creștem animale sau cum să creștem plante, învățăm prin ele cum să creștem duhovnicește. Căci orice meserie, tehnică, știință ne coboară în noi, în adâncul nostru, acolo unde ne duce și cunoașterea teologică și liturgică. Pentru că orice înțelegem în viața noastră, cu voia și cu ajutorul lui Dumnezeu, reprezintă binele nostru.

Tocmai de aceea, oamenii care învață continuu, care muncesc continuu, care se străduie continuu să înțeleagă toate din jurul lor și pe ei înșiși, se coboară în multă simplitate și smerenie. Pentru că văd câte știu și, în același timp, câte stau înaintea lor ca să fie înțelese. Căci te smerești numai atunci când vezi că toate pe care le știi și pe care nu le știi sunt creația lui Dumnezeu și aceasta ne depășește cu totul. Și dacă creația Lui ne copleșește atât de mult, dacă ea ne pune cu botul pe labe în materie de înțelegere, El, Dumnezeul nostru treimic, ne depășește cu totul înțelegerea noastră. Căci despre Dumnezeu nu știm decât pe cele pe care El ni le-a revelat, ni le-a dezvăluit. Iar noi trebuie să fim recunoscători față de orice fărâmă de text în care ni se vorbește despre El, despre revelarea Lui în fața noastră. Căci din Scriptură și din cărțile Sfinților Lui noi învățăm cum arată Dumnezeul nostru și cât de minunat este El în tot ceea face.

…„Începând a se afunda [ἀρξάμενος καταποντίζεσθαι]” [Mt. 14, 30, BYZ] reprezintă intrarea noastră în păcat. Și când vedem că păcatul, asemenea unui turbion, vrea să ne înece, noi trebuie să facem ce-a făcut Sfântul Petros, Apostolul: să strigăm. Căci el „a strigat, zicând: «Doamne [Κύριε], mântuie-mă[2] [σῶσόν με]!». Căci izbăvirea noastră de moarte e o mântuire a noastră. Dar, mai întâi de toate, mâna Lui care ne scoate din moarte, adică slava Sa, e mântuirea noastră. Pentru că noi, în loc să murim în păcatele noastre, înviem la viața cu Dumnezeu.

Și El ne învie pe noi din moarte! Iar noi, creștinii Lui, suntem cei pe care El îi învie mereu din moarte, din moartea păcatului, pentru ca să fie vii prin slava Lui. De aceea, noi nu putem să spunem că suntem vii datorită nouă, deși conlucrăm cu El la învierea noastră, ci suntem vii datorită Lui în mod fundamental. Pentru că slava Lui e viața noastră! Slava Lui ne învie pe noi din moarte! Și noi doar conlucrăm cu slava Lui, pentru ca slava Lui să fie viața noastră duhovnicească.

Așadar, viața duhovnicească este viața în care noi trăim în noi înșine cu Dumnezeu, pentru că El este în noi prin slava Lui. Și viața duhovnicească noi o avem numai în Biserica Lui, fiind mădulare vii ale Bisericii Sale. De aceea, nu putem fi creștini fără Biserica Lui, fără ierarhia Bisericii Sale și fără Slujbele Bisericii Sale. Nu putem fi creștini fără Tradiția Bisericii Sale, fără Sfinții Bisericii Sale, fără Îngerii lui Dumnezeu, fără modul de a fi al Bisericii Sale. Așa după cum nu putem trăi fără soare, fără somn, fără aer, fără apă, fără mâncare, fără casă, fără familie, tot la fel nu putem trăi duhovnicește fără Biserica Lui. Și care e Biserica lui Dumnezeu nu e o problemă „oarecare”, ci problema fundamentală a omului credincios. Pentru că Biserica Lui e Biserica Cincizecimii, care a ajuns până la noi în mod intact, în mod întreg, în mod desăvârșit.

Și aceasta, în care noi suntem și trăim, e Biserica Cincizecimii, în care orice om se mântuie! De aceea, acest mare adevăr trebuie să îl mărturisim tuturor, pentru ca oamenii să știe care e Biserica Lui și unde se pot mântui. Căci Biserica Lui e Biserica tuturor Sfinților Săi, care a trecut prin secole până la noi, și pe care Dumnezeul treimic a întemeiat-o. Așa că noi nu căutăm alta, nu vrem să inventăm alta, nu ne trebuie alta, pentru că noi suntem în Biserica Lui. Ceea ce vrem noi e să gândim, să trăim și să acționăm precum Biserica Lui. Adică să trăim și să gândim și să lucrăm ca niște creștini, ca oamenii lui Dumnezeu, care ne mântuim prin slava Lui.

Dar ca să te mântui trebuie să nu fii puțin credincios [Mt. 14, 31], ci mult credincios, om cu multă nădejde, om cu multă iubire. Ca să te mântui trebuie să te lași apucat de mâna lui Dumnezeu [Ibidem]. Pentru că „Iisus, numaidecât, întinzând mâna, l-a apucat pe el [ἐπελάβετο αὐτοῦ]” [Mt. 14, 31, BYZ], pe Petros. Și când l-a apucat, nu i-a mai dat drumul. Pentru că Dumnezeu nu dă drumul la niciunul dintre cei credincioși, ci e mereu cu noi.

Iar dacă suntem în Corabia Lui [Mt. 14, 32], vântul ispitelor nu mai ne pune la pământ. Vântul încetează în noi [Ibidem], pentru că slava Lui e pacea noastră. Și pacea Lui nu e ca nicio altă pace, pentru că este bucurie și veselie dumnezeiască.

Așadar, iubiții mei, marea vieții e sărată și plină de pericole, dacă călătorești de unul singur! Dar dacă noi călătorim cu Domnul, dacă El e pacea noastră, dacă El ne dă mână de ajutor și ne întărește în tot lucrul cel bun, călătorim în pace, călătorim pașnic. Și când spui că un om e pașnic, spui că el e plin de pacea lui Dumnezeu. Pentru că cine este irenic, cine iubește pacea și se luptă pentru ea, acela se luptă pentru Biserica lui Dumnezeu și pentru viețuirea creștină în lume.

Sfinții Părinți ai Bisericii, iubiții mei, s-au luptat pentru credința și experiența Bisericii, pentru ca să păstreze pacea și sfințenia în Biserică. Pentru că nu putem trăi decât în adevărul lui Dumnezeu, în adevărul Lui care ne sfințește pe noi. Iar creștinii trăiesc adevărul și sfințenia lui Dumnezeu ca unii care și le fac una cu viața lor, trăind în comuniune cu toți Sfinții lui Dumnezeu din toate veacurile.

De aceea, ca nicicând altcândva noi putem să cercetăm profund istoria, teologia și viața Bisericii. Avem milioane de cărți la îndemână și multe sunt deja online. Trebuie numai să începem de undeva munca noastră de cercetare teologică, pentru ca să ne bucurăm de adevărul, de pacea și de sfințenia lui Dumnezeu. Și să vedem câte minuni de oameni ne-a păstrat Dumnezeu de-a lungul secolelor, spre întărirea noastră în credință și în bucurie sfântă.

Citiți, traduceți, rugați-vă, curățiți-vă, sfințiți-vă! Nu încercați să vă întreceți cu nimeni! Nu mimați experiențe pe care nu le aveți! Smeriți-vă și recunoașteți-vă neputința și păcătoșenia înaintea lui Dumnezeu și El vă va umple de multe înțelegeri sfinte! Nu contează ce vârstă aveți, nu contează câte nu știți, nu contează cât de greu vă e la început. Dacă vreți să trăiți cu Dumnezeu, El vă ajuta în toate în acest mare demers al vieții dumneavoastră, sprijinindu-vă pe calea mântuirii dumneavoastră.

Am început acest drum al mântuirii de copil și știu cât de greu e, dar și câte multe minuni trăim cu Dumnezeu. Dar oricine, de la orice vârstă, îl poate începe. Pentru că Dumnezeu ne ajută pe fiecare în parte nu numai să ne începem mântuirea împreună cu El, ci și să ne-o trăim în fiecare clipă. Amin!


[1] Începută la 12. 12, în zi de miercuri, pe 14 august 2019. Soare, 31 de grade, vânt de 16 km/ h.

[2] A se vedea conjugarea verbului a mântui: https://www.conjugare.ro/romana/conjugarea-verbului-mântui.

Did you like this? Share it:

2 comentarii la „Predică la Duminica a IX-a după Cincizecime [2019]”

  1. Mulțumim pentru încurajări, Părinte Dorin, și Dumnezeu să vă dăruiască tot ajutorul în tot ceea ce faceți! Doamne ajută!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *