Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [54]

Am putea spune că trei motive cu impact zdrobitor în vechime rețin în mod deosebit atenția poetului, anume trecerea ireparabilă a timpului, deșertăciunea lucrurilor trecătoare și moartea atotprezentă:

„Ne putem lăuda/ Că avem fiecare/ Un apartament cu două lumi/ (Mobilate în stiluri diferite)/ Cu soare comun până una alta/ Și cu intrare separată/ În pământ” (Glaswand);

„Pisicile au mirosul atât de fin,/ Încât, după moartea stăpânilor,/ Se țin un an după sufletele lor,/ Pe care le adulmecă prin aer,/ Îndepărtându-se, îndepărtându-se” (Ipoteticile stele);

„Noi, făcătorii din mână/ La trenurile materiei plecând zilnic din noi/ Încărcate cu de toate,/ Sare, lumină, apă și cer… // Le petrecem și le facem semne,/ Ca la niște rude care Dumnezeu știe/ Când se vor mai întoarce. // Și chiar de vor reveni, Dumnezeu știe/ De ne vor mai găsi tot aici pe noi,/ Care le facem acum semne nostalgice/ Cu mâna (***).

Reflexivitatea poetului e tot timpul dramatică. Nimic comic nu răzbate din cuvintele sale, în ciuda părutului aspect arlechinesc al poeziei. Însă totul e infuzat de un dramatism dureros.

Repetițiile ciclice îi creează același sentiment de disconfort, de vanitate generală, ca și lui Eminescu, în poemul Întrebare.

La Sorescu, genurile literare nu mai sunt strict delimitate. Poezia și teatrul converg uneori până la a ajunge să se confunde. Încât cred că aș putea spune că Sorescu a scris cea mai scurtă piesă de teatru din lume, intitulată Pantomimă:

Un bărbat ca la treizeci de roluri.
Lângă el, un suflet.
(Poate să fie și de femeie)
Bărbatul se uită la suflet.
Ca și când ar vedea ceva
Pe fruntea lui apare un rid (din dreapta)
Femeia se uită la bărbat
În părul ei apare o agrafă (din lună).

Intră un nor. Intră o vază, o floarea soarelui.
Intră un glonț.
Bărbatul și femeia stau pe-o piatră
Și așteaptă ca lucrurile să aibă
Vreo legătură.
Ți-ai găsit!
El își aranjează ținuta
Se-ntinde jos și moare.

În scenă
Nu se află niciun cuvânt.
Numai o frunză, legată ingenios de-o sfoară
Se lasă și se ridică,
Se lasă și se ridică.

E de remarcat faptul că Sorescu e mai poetic (ca expresivitate) în teatru decât în poezie…

Did you like this? Share it:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *