Bestiarul lui Dimitrie Cantemir

E vorba de cartea lui Bogdan Crețu: Inorogul la porțile Orientului. Bestiarul lui Dimitrie Cantemir. (Studiu comparativ), vol. I și II, Ed. Institutul European, Iași, 2013.

Cartea e interesantă prin subiect, modul de abordare și bibliografia bogată. E o cercetare amplă și riguroasă, dar nu neapărat dificilă (nu impresionează prin subtilitatea observațiilor sau complexitatea analizelor) și de multe ori injustă prin felul în care autorul trage concluziile, pentru a nu ieși din linia dogmatismului critic actual și pentru a nu leza sensibilitatea unora.

Iau aici exemplul unei singure teze care mă intrigă prin lipsa de logică. Crețu susține că Dimitrie Cantemir este, prin opera lui, un ortodox fundamentalist extremist, pentru că nu acceptă nici alte religii în afară de cea ortodoxă și nici filosofiile antice păgâne. Prin toată opera lui, cu excepția Istoriei ieroglifice, zice Crețu, în care Cantemir ar fi făcut rabat de la crezurile sale și ar fi rupt-o cu tradiția.

Și care sunt argumentele lui? Anume că tradiția ortodoxă a păstrat un anumit simbolism, fie pozitiv, fie negativ, pentru diferite animale, iar Cantemir nu respectă acest simbolism, ci atribuie animalelor din fabula sa simboluri contrare tradiției.

Însă, analizând istoria acestei probleme, el însuși recunoaște că, chiar în Sfânta Scriptură, nu există un simbolism „standard” pentru vietăți. Astfel, după cum a remarcat, din cele ce a studiat (și a remarcat bine, zic eu), spre exemplu, leul e o dată simbol al lui Hristos (când e profețită învierea Lui, că se va scula ca un pui de leu), altă dată al satanei (când se spune că satana umblă ca un leu răcnind…). La fel și șarpele și multe alte vietăți…

Adică simbolismul Sfintei Scripturi nu e unul static, zic eu. Nu e un cifru prin care să dezlegi enigmele matematic: ai aflat care e simbolul unui lucru într-un loc și îl folosești întotdeauna pentru a înțelege sensul. Uneori e valabil același simbol, dar nu e deloc o regulă.

Pentru că e nevoie de iluminare de la Dumnezeu ca să înțelegi Sfânta Scriptură, nu de cunoaștere mecanică sau matematică a unor informații sau a unui cifru, așa cum cred protestanții și neoprotestanții, credință care pe ei îi face să învețe pasaje întregi pe dinafară (ei crezând că asta înseamnă „cunoașterea Bibliei”) și din care s-au născut (și se nasc mai departe) zeci de filme despre așa-zisul „cifru al Bibliei”…

Și cu toate că a sesizat absența unei rigidități în modul de simbolizare specific Scripturii, Crețu se bazează pe ideea de tradiție într-o anumită direcție (unică) în a acorda anumite semnificații simbolice unui animal, ori pozitive, ori negative. Iar demonstrația curge în sensul de a arăta că Istoria ieroglifică ar fi ieșind din tiparele gândirii ortodoxe în această privință. Deci tradiția este încălcată. Deci nu există tradiție literară la noi. Deci nu există organicitate a literaturii române…

Mi se pare aberant. Pentru că simbolurile animaliere nu sunt sfinte dogme ca să fie respectate cu strictețe. Și dacă, din diferite motive, Cantemir a atribuit alt simbolism în fabula sa animalelor, decât cel cunoscut sau utilizat îndeobște, asta nu înseamnă că a negat sau a încălcat grosolan și voit tradiția, așa cum afirmă Crețu răspicat.

Asta ar fi culmea acum, ca cineva să ajungă să fie considerat eretic din cauză că atribuie un simbol sau altul unui animal! Adică Crețu, care îl judecă aspru pe Cantemir pentru ortodoxia lui, pe de altă parte, pretinde de la el un „dogmatism” ieșit din comun, cu adevărat fanatic!

Însă aceste pretenții aberante sunt numai și numai pentru a nega ideea de tradiție literară românească, de tradiție în literatura veche și între literatura veche și cea modernă.

Când am făcut, în 2014, comentariul la Istoria ieroglifică (a se vedea aici și aici), încă nu îi cunoșteam cartea. Și, fără să vreau, l-am contrazis și cred că am demonstrat acolo pe deplin înscrierea în tradiție și a acestei opere…