Predică la Duminica a X-a după Cincizecime [2019]
Iubiții mei[1],
Evanghelia zilei [Mt. 17, 14-23] a început cu o cădere în genunchi și s-a sfârșit cu o întristare foarte mare. Iar dacă Dumnezeu nu ar fi întărirea și puterea noastră, dacă El nu ar fi odihna și bucuria noastră, viața noastră ar fi una îngenuncheată de durere, de tristețe, de singurătate. Pentru că viața fără Dumnezeu e o mare, o imensă singurătate, o nesfârșită neîmplinire interioară. Căci atunci când știi că nu te ajută nimeni, că nu te vrea nimeni, că o să mori neiubit și neînțeles, iar tot ce ești tu se uită, se șterge, nu mai contează, viața e deja o trăire a morții. Pentru că nu are nicio bucurie.
Ce înseamnă la mulți ani pentru cineva care nu are perspectiva veșniciei? Înseamnă câțiva ani…Câțiva ani chinuiți. Însă, pentru cineva credincios, urarea la mulți ani înseamnă o viață binecuvântată de Dumnezeu, o viață cu Dumnezeu, în care ne bucurăm în fiecare clipă și suntem împliniți în viața cu El.
Căci necredinciosul este fugărit de viață, este chinuit în tot ceea ce face, pe când cel credincios se bucură de viață, pentru că este în el cu Viața lumii. Necredinciosul își numără zilele cu părere de rău, gelozindu-i pe cei care rămân după el. Care rămân în urma lui. De aceea, el își caută bucurii pământești cât mai durabile și nu vrea să le lase din brațe nici pe patul morții. Pentru că ar mai bea ceva, ar mai curvi puțin, ar mai strânge ceva în cont, ar mai flecări cu cineva…Și se împătimește de toate cele lumești cu putere, considerând că astfel „trăiește la maximum”.
Dar când ne împătimim nu trăim, ci murim tot mai mult! Murim în mod constant, în mod fundamental. Pe când, dacă ne despătimim, ne umplem de o tot mai multă viață, de viața cu Dumnezeu, care este veșnică, curată și plină de sfințenie.
Patimile nu sunt veșnice! Veșnice sunt doar virtuțile, cele care ne fac dumnezeiești. Dar consecințele patimilor din noi sunt veșnice, pentru că ne aruncă pentru veșnicie în Iad. Și Iadul este chinuirea și nefericirea cea mai mare, pe care acum nici nu ne-o putem măcar închipui. Pentru că Iadul înseamnă neputința de a primi în noi iubirea lui Dumnezeu, atâta timp cât toată viața noastră nu ne-am deschis spre El și nici spre semenii noștri.
De aceea, la polul opus, Paradisul sau Raiul Sfinților este al celor care au înveșnicit relația lor de iubire cu Dumnezeu și cu semenii lor. Fiindcă Sfinții sunt iubiri vii, veșnice pentru Dumnezeu și pentru oameni. Căci s-au deschis mereu spre comuniune, spre dialog și nu s-au închis, nu s-au baricadat în ei înșiși, precum o fac cei păcătoși.
Căci păcătosul real, cel plin de moarte spirituală, e cel care nu și-a cerut iertare niciodată lui Dumnezeu. Niciodată în viața lui! E cel care a murit în păcatele lui. Pentru că demonii ne aruncă pe toți ba în foc, ba în apă [Mt. 17, 15]. Ba în focul desfrânării, ba în apa mâniei. Păcătuim mai mult sau mai puțin conștient în viața noastră. Însă cel care se pocăiește, păcătosul care se pocăiește de păcatele lui, acela primește mila și iertarea lui Dumnezeu, care îl deschid către El și către oameni.
Și Biserica, Maica noastră duhovnicească, în mod continuu îi cheamă pe cei păcătoși, adică pe toți oamenii, tocmai la această recunoaștere de sine, la pocăință, pentru ca oamenii să aibă viață veșnică în ei înșiși. Căci Biserica nu dorește ca noi să murim în păcatele noastre, ci să trăim veșnic în slava lui Dumnezeu. Pentru că viața cu El e viața în slava Lui, în Împărăția Sa. Și pentru ca să trăim duhovnicește, trebuie să ne spovedim Lui și să primim iertarea păcatelor noastre de la Domnul, iar mai apoi să ne împărtășim cu El, cu Viața lumii, a întregii lumi.
Căci mai înainte ca tatăl copilului să cadă în genunchi și să ceară ajutorul Său, Domnul a venit către mulțime, către oameni [Mt. 17, 14]. Și tatăl s-a desprins din mulțime și s-a apropiat de El [Ibidem]. Pentru că El ne cheamă mai întâi la Sine! El, prin marea Lui iubire față de noi, ne cheamă la împăcarea cu Sine! Și dacă auzim glasul Lui, trebuie să ieșim din mulțime, din mulțimea indiferentă la voia Lui, și să venim către El.
Iar căderea noastră în genunchi în fața Lui e o expresie a pocăinței noastre interioare, a nevoii noastre de vindecare, de însănătoșire. Pentru că noi, în fața Celui Preasfânt, ne simțim umili și plini de necurăție. Ne simțim niște robi netrebnici în fața Lui.
Tatăl a căzut în genunchi înaintea Domnului [Mt. 17, 14]. Și astfel I s-a rugat Lui! Și I-a spus: „Doamne [Κύριε], miluiește pe fiul meu [ἐλέησόν μου τὸν υἱόν], că[ci este] lunatic și pătimește rău [ὅτι σεληνιάζεται καὶ κακῶς πάσχει]! Căci de multe ori cade întru foc și de multe ori întru apă [πολλάκις γὰρ πίπτει εἰς τὸ πῦρ, καὶ πολλάκις εἰς τὸ ὕδωρ]” [Mt. 17, 15, BYZ]. Și tatăl a cerut mila lui Dumnezeu. A cerut ceea ce nu cere cel păcătos. Pentru că cel păcătos nu se roagă, nu se pocăiește, nu postește, nu dă milostenie. Le ține pe toate doar pentru el. Și dacă le ții numai pentru tine, atunci te dezumanizezi. Și cel care se dezumanizează, cel care se face din om neom nu mai are milă, atenție, grijă, timp pentru altcineva.
Fiul acestuia însă era posedat de demoni. Și demonii îl aruncau în foc și în apă la anumite schimbări ale lunii, făcându-i pe oameni să creadă, în mod naiv, că luna de pe cer e „de vină”. Cum cred mulți și azi că pisica e „de vină”, că cucuveaua e „de vină”, că găleata goală e „de vină”, că zodia e „de vină”…pentru nefericirea lor. Dar când „demonul a ieșit din el [ἐξῆλθεν ἀπ᾽ αὐτοῦ τὸ δαιμόνιον]”, din copil, „copilul s-a vindecat din ceasul acela [ἐθεραπεύθη ὁ παῖς ἀπὸ τῆς ὥρας ἐκείνης]” [Mt. 17, 18, BYZ].
Nu a început să se vindece, ci s-a vindecat! S-a vindecat în mod deplin de demonizare. De ce? Pentru că demonul a ieșit din el, din copil. Și cum a ieșit demonul din copil? Din cauza Domnului. Pentru că El l-a mustrat [ἐπετίμησεν] pe demon [Mt. 17, 18, BYZ], pe demonul ascuns în copil, și, ieșind demonul din el, copilul s-a vindecat. Căci demonul era cauza bolii sufletești și trupești a copilului.
De aceea, când Domnul ne ceartă, El ne spune să ne depărtăm de demoni, de conviețuirea cu demonii, și să ne unim cu El, Care e viața noastră. Certarea Lui e spre îndreptarea noastră.
Iar la baza îndreptării noastre stă credința. Credința plină de faptele mântuirii. Pentru că rugăciunea și postul [Mt. 17, 21] nu sunt toate faptele vieții creștine, ci numai două dintre ele. Și, la acestea două, trebuie să adăugăm multe altele: slujirea, citirea, privegherea, curăția interioară, mărturisirea păcatelor, împărtășirea cu Domnul, milostenia, iertarea, smerenia, îngăduința, pocăința etc. Pentru că toate virtuțile ne fac asemenea cu Dumnezeu.
Și cine se ostenește pentru Dumnezeu, acela se ostenește pentru împlinirea poruncilor Lui. Dar cine își face voia lui toată ziua, acela se închide în sine și moare pe fiecare zi tot mai mult.
De aceea, iubiții mei, pentru a fi vii trebuie să fim oameni ai credinței. Și în fiecare zi slujindu-I lui Dumnezeu, să răscumpărăm vremea vieții noastre prin faptele bune ale credinței noastre. Pentru că acestea ne țin în viață și ne fac proprii vieții celei veșnice cu Dumnezeu.
Iar aceasta e ultima duminică din anul bisericesc 2018-2019. Putem să ne spunem, încă de pe acum, la mulți ani pentru anul bisericesc 2019-2020. Dumnezeu să ne întărească în tot lucrul cel bun, în tot lucrul cel plăcut Lui! Pentru că acela e și mântuitor. Amin!
[1] Începută la 11. 16, în zi de marți, pe 20 august 2019. Soare, 28 de grade, vânt de 5 km/ h.