Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [1]
Experiența compunerii și a versificării de opere din și pentru arealul imnografiei ortodoxe – pentru a fi, în felul acesta, mai aproape de poezia originalului grecesc – a făcut-o, înaintea Sfântului Ioan Iacob Hozevitul, și Fericitul Ieroschimonah Daniil Tudor – care, ca mirean și frate de Mănăstire, adică până în 1948, a semnat cu pseudonimul Sandu Tudor, după care a fost Monahul Agaton Tudor, până în 1952, când a devenit Ieromonah și apoi Ieroschimonahul Daniil. O să îl numesc, deci, indiferent la perioada la care mă voi referi, Fericitul Daniil Tudor, cu ultimul său nume, adică.
Autorul e un personaj curios pentru mulți, un ortodox cu vederi politice de stânga, care a colaborat cu Gândirea între 1927 și 1931, după care s-a retras și a militat, împreună cu alți scriitori, împotriva fascismului și antisemitismului, fiind persecutat, el și publicațiile lui, pentru atitudinea sa. Legionarii îl etichetau ca „vândut jidovilor”.
Pe comuniști, însă, i-a durut fix în cot de poziția lui antifascistă și antihitleristă. Ei l-au considerat un mistic primejdios, dușman al poporului, și l-au arestat prima dată în 1949 (până în 1951) și apoi, definitiv, în 1958, pentru inițierea mișcării Rugului Aprins (lotul de la Antim), Fericitul Daniil murind la Aiud în 1963 sau 64 (nu se știe sigur), în condiții de temniță grea (fusese condamnat la 25 de ani de detenție).
Fericitul Daniil e cunoscut în primul rând pentru poemele sale Acatiste, dintre care celebru este Imnul Acatist la Rugul Aprins al Maicii Domnului. Autorul a lucrat cu intermitențe la el timp de 12 ani, între 1946-1958.
Însă primul Acatist în versuri conceput de Fericitul Daniil este Acatistul Prea Cuviosului Părintelui nostru Dimitrie cel Nou, boarul[1] din Basarabov, publicat mai întâi în Gândirea, în 1927, și ulterior în 1942, în volum, la Fundația Regală pentru Literatură și Artă[2].
Sfântul Dimitrie nu avea încă, la acea dată, un Acatist scris, ci doar viața redactată pentru Minei. Iar el l-a compus pentru ca să fie „citit la strană și cântat neîntrerupt întru prea-fericită bucurie”[3]. Dar probabil din cauza arestărilor sale – mai întâi în 1942, ca ostil fascismului, apoi de către regimul comunist – Acatistul său nu a mai ajuns să intre în cult.
E posibil ca și tiparul poetic neobișnuit să fi concurat la decizia neutilizării lui în cult. Și nu mă gândesc numaidecât la prozodie, cât la tiparul poetic de tip ortodoxo-modernist (dacă îl pot numi astfel), încărcat de simboluri și metafore. Tipar de sorginte simbolist-modernistă, dar care convine de altfel foarte bine practicii literare ortodoxe, milenară ca vechime (și care, în mod inexplicabil – decât prin ignoranță –, a fost ocolit de majoritatea tradiționaliștilor, care au preferat sau au proclamat o poezie de tip clasicist, fără ambiguități hermeneutice).
Și, după cum cred și am afirmat în mai multe rânduri, nașterea poeziei moderne, ca eveniment istoric, nu e deloc străină de influențe semnificative, în ceea ce privește conceptul de scriitură și de poezie, venite din partea Scripturii înseși și a textelor literaturii clasice creștine (cel puțin). Ar fi nevoie de un studiu amplu pe acest subiect, dar în prezent nu mă pot dedica unei cercetări de felul acesta. Să ne întoarcem deci la Acatist…
[1] Boar = păstor de vaci și bivoli, văcar.
[2] Toate informațiile de până aici sunt din prefața la ediția: Ieroschimonahul Daniil Tudor (Sandu Tudor), Scrieri 1, îngrijirea ediției și prefață de Alexandru Dimcea, Ed. Asociația filantropică medicală creștină Christiana, București, 1999, p. 5-14.
[3] Ieroschimonahul Daniil Tudor (Sandu Tudor), Acatiste, Ed. Asociația filantropică medicală creștină Christiana, București, 1999, p. 80.