Zi: 1 septembrie 2019

Fiind primul Acatist compus de Fericitul Daniil (pe atunci încă mirean, semnând cu pseudonimul Sandu Tudor, numele său fiind Alexandru Teodorescu – are, printre altele, în comun cu Arghezi și numele de familie, acesta din urmă chemându-se Ion Theodorescu: avem deci doi Teodorescu mari poeți religioși și ambii au reținut în pseudonim, din numele lor adevărat, pe Tudor [Tudor Arghezi și Sandu Tudor], un derivat românesc de la Theodoros, însemnând „darul lui Dumnezeu”), autorul a simțit nevoia unui început în adevăratul sens al cuvântului, construind în versuri o scurtă istorie a lumii, în condacul I și icosul I. Iar înainte de condac e o altă introducere, în care autorul doxologește, după cum se cuvine, pe Dumnezeu în Sfânta Treime, pe Maica Domnului, pe toate Puterile Cerești, pe toți Sfinții și pe Sfântul Dimitrie:

Mărire Ție, Treime, Înțelegerea neînțeleasă!
Mărire ție, Fecioară de-a pururi curată Mireasă!
Mărire vouă, Arhangheli, oștiri întraripate cerește!
Mărire vouă, Prea-Sfinții aleși, pecetluiți duhovnicește!
Mărire Ție, Cuvioase Dimitrie cel Nou Basarabov,
cel căruia cânta-vom acatist din stihul acestui ceaslov.
Mărire Unuia-veșnic prin Carele lumile țin!
Mărire de-a pururi, în veacuri! Mărire! Mărire! Amin.

În condacul I, Dumnezeul Tatăl, „vechi de zile, ce ții lumile în palmă”, este Cel pe care „Proorocii, în Scripturi de foc, Te-au scris:/ «Dumnezeul peste oști [Savaot], Domnul Dumnezeul viu»!/ Ție în talaz de dor, îți suim, suflarea toată,/ din țărână pân-la stele, de la schivnic pân-la gloată,/ pentru Tine, întreită perindare de sfânt imn:/ Aliluia, aliluia, aliluia! Amin”.

Icosul I e foarte interesant, pentru că e o recapitulare versificată a începuturilor omenirii, de la Adam, cum se obișnuia odinioară, în vremea veche, a se face anumite predoslovii sau dedicații în versuri – și chiar cred că Fer. Daniil a avut în minte un asemenea tipar literar, care nu e specific acatistului (ca gen). Sper să nu mă înșele memoria, dar eu nu îmi aduc aminte, în acest moment de vreun acatist care să conțină un demers similar în incipit. Îmi amintesc, în schimb, de precuvântarea versificată a Sfântului Antim Ivireanul la cartea numită Chipurile Vechiului și Noului Testament:

Făcut-au Domnul Dumnezeu toate din neființă
Și în ființă le-au adus cu multă biruință.
Și după aceia au zidit, luând pământ și tină
Pre omul cel dintâi, Adam, fără cuvânt de vină.

După asemănarea Sa făcu-i închipuire
Suflând asupra feții lui și duh de viețuire.
Adăugând din coasta lui, face, cu socotință,
Pre Eva, dându-i ajutoriu spre bună lăcuință.

Și dintr-aceștia amândoi mulți oameni să născură
Precum se vede luminat de-a rândul din Scriptură.
Oameni aleși și minunați, vestiți în fapte bune,
Trăind în blagocestie, precum Scriptura spune.

Și de la aceștia de la toți luo asemânare
Și iubitoriul de Hristos, întru credință tare,
Prealuminatul Constandin din viță Basarabă
Stăpânul Țării Rumânești, mulți ani să aibă…[1].

Tot în acest sens decurge și icosul prim al Acatistului de care vorbim, deși e mai dezvoltat decât compunerea Sfântului Antim (o reușită poetică, totuși, în limba română, pentru vremea în care scria el):

Din țărână aspră, drept Icoana Ta,
formă împlinită cu mâna m-ai strâns.
Sub lumina-Ți sfântă mi-arse huma grea,
pârguind spre carne, de viață pătruns.

Și Ți-am fost, eu Omul [Adam], rod și semn supus,
prin care pe toate numele Ți-ai pus.

Taina libertății, care m-a sădit,
domn să fiu pe fire și peste jivine,
făcea să-Ți răsfrâng, în chip însorit,
slava Ta pe apa lacurilor line.

Izvora în mine, măreției Tale,
bucuria lumii ce-o cântam la stele.

Însă, șarpe verde mi-aplecă din pom,
creanga grea cu fructul morții, purpurat,
de se-aprinse, oarbă, pofta mea de om;
și-am mușcat din miezul primului păcat.

Mi-a intrat în sânge binele și răul,
vrui să cuprind totul, să fiu dumnezeul.

Însă Tu, de flăcări portar zburător
ai pus între mine și-ntre ce râvnesc,
să storc pâinea vieții, țărânii de-ogor,
și rupt veșniciei, trup să mă-nmulțesc.

Număr de nisipuri fiii lui Cain
Îți izbesc din arcuri săgeți în venin.

Și din sporul urii ce-a nelegiuit,
știința răzvrătirii-și suie trupu-ntruna,
un turn vavilonic, spre cer clădărit,
din trufie-aproape să ajungă luna.

Așa-Ți duc prin veacuri, oamenii hulirea;
prin tăgăduire vrând dumnezeirea.

Zi de noapte-n surle, din înalt Te cheamă;
dar cerul rămâne neclintit senin.
Zi de noapte-n semne uneltind blesteamă
roși de-nspăimântarea aceluiași chin.

Dar Tu, Sfinte Doamne, când ai socotit,
Din milostivire soroc de sfârșit,
Cu smerire adâncă, printr-un darnic semn,
Dragoste, sub chipul Omului [Dumnezeu-omului], Te-ai dat.

Ei Ți-au spart chivotul, răstignit în lemn,
Tu ne-ai dat, prin moarte, trupul înviat.
Așa, iar, iubirea-Ți ne-a răscumpărat:
la veleatul roșu lui Ponțiu Pilat.

Întrupați, în Tine, Bisericii vii,
Sfinții se fac nouă ca vița de vin,
din Butucul Vieții rodind, sfinte vii,
strugurul jertfirii, sânge de sfânt chin.

Pe pristol se umple potirul prea-plin,
din pilda ce-ai scris-o pe fruntea cu spin,
plinătatea lumii să se împlinească.

Întru-aceasta, Doamne, din stih de ceaslov,
în suiri cânta-vom, să se proslăvească
unuia în[tru] Tine Sfânt Basarabov[2].

După care începe seria de heretisiri la adresa Sfântului Dimitrie, specifică oricărui acatist.

Însă altceva e de remarcat în primul și în primul rând: în sfârșit un Teolog printre poeții de la Gândirea sau printre cei numiți „tradiționaliști”! Pentru că eu alt teolog sau măcar gânditor duhovnicesc (constant și profund) nu am mai întâlnit, între cei despre care am făcut mențiune. Nichifor Crainic sau Vasile Voiculescu sunt totuși departe de a se considera că au teologhisit în poeme. Versurile lor sunt pur declamative sau descriptive.

Însă cel ce a scris versurile de mai sus a citit în adâncime Scriptura și exegezele patristice, câte îi vor fi fost pe atunci accesibile. În mod cert era, încă de la acea dată, un căutător avid și nu degeaba l-am rememorat pe Sfântul Antim, pentru că sunt convinsă că îl citise. Poate că și sub impresia didahiilor sale a dorit să devină Monah la Mănăstirea Antim…

---

[1] Antim Ivireanul, Opere, ediție critică și studiu introductiv de Gabriel Ștrempel, Ed. Minerva, București, 1972, p. 241-242.

[2] Ieroschimonahul Daniil Tudor (Sandu Tudor), Acatiste, op. cit., p. 82-83.