Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [55]
„Zilele sunt ale mele, firește” – zilele vieții, desigur – „dar nu mă pot opri la niciuna” (Șapte dungi), se plânge poetul.
Nu ne putem opri, pentru că nici noi nu știm ce este viața noastră, până când nu se va face arătat la Judecata lui Dumnezeu.
Nu ne putem opri, mereu înaintăm, mergem mai departe și înțelegem, cu timpul, că această neoprire și această mergere mai departe își are rostul ei.
Și lumina soarelui cade „Ca o bilă de marmoră/ Rostogolindu-se pe scări”, și omul se prăbușește în sine însuși uneori, și întotdeauna se prăbușește pe scările zilelor vieții: „bilă pe scări”.
Senzația de coborâre e una firească, pentru că sensul nostru este spre umilință. Zilele vieții ne sunt date ca o scară pe care trebuie să coborâm în smerenie tot mai mare, cu cât adunăm mai mult înțelepciunea existenței și cu cât înțelegem mai mult că înțelepciunea dumnezeiască cea veșnică întrece infinit de mult orice obișnuință cu existența de aici și înțelegerea ei.
Pentru că aici, cu cât înaintăm în inteligență sau experiență, înțelegem că aceasta e foarte redusă, foarte precară. Că aici e numai locul puținătății și al micimii, al caducității.
Simțim aceasta tot mai deplin cu cât trece timpul…
De aceea și poetul receptează totul ca pe o cădere, de la lumina soarelui și până la zilele vieții omului.
„Căderea are legile ei”: în fizică se numește entropie. Totul în universul acesta material are sens descendent. Lucrurile evoluează spre dezintegrare. Tocmai de aceea teoria evoluționistă e cu totul aberantă: a nașterii accidentale a unui univers atât de vast, de complicat și de armonios, ca și a dezvoltării lui de la faze primitive către o tot mai mare diversitate și complexitate cosmică și biologică.
Iată, Sorescu nu e vreun mare teolog, nici măcar un mare credincios nu e, și totuși anumite lucruri le intuiește fără greș, după cum am văzut de multe ori în poeziile sale.
Simțirea duhovnicească și conștiința nu au cum să ne înșele, dacă suntem cinstiți în și cu noi înșine. Bineînțeles, dacă vrem să facem numai literatură după rețeta zilei, e clar că nu vom da mare atenție simțirilor lăuntrice, pentru că tot ce ne interesează e să fim la modă, să fim în trend, să luăm premii literare pentru că ne aliniem cu doctrina și spiritul timpului.
Cei care nu au vrut luminile rampei au ațintit asupra lor farul posterității (mult mai puternic și mai rezistent). Iar cei care vor numai elogiile prezentului mor odată cu prezentul.