Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [3]

După cum se observă, Fericitul Daniil rezumă poetic primele capitole din Facerea, după care vorbește despre iconomia mântuirii neamului omenesc prin Fiul lui Dumnezeu întrupat. Însă rezumatul acesta e departe de a fi o simplă versificare a momentelor esențiale ale istoriei umanității.

Expresivitatea poetică poate fi alăturată, la prima vedere, celei a lui Vasile Voiculescu (comparație care rămâne valabilă și în cazul altor texte), care se individualizează printr-o anumită apăsare de „țărână aspră” și de „humă grea”. Însă, spre deosebire de Voiculescu, aici duhul zboară mult mai repede și mult mai ușor de sub obrocul materiei apăsătoare. Nu „pârguirea cărnii” reține atenția – humă arsă sub lumina dumnezeiască și modelată „cu mâna” Olarului – ci faptul că primul om e „de viață pătruns” (cf. Fac. 2, 7). Poezia nu suferă de împotmolirea în patimile cărnii, ci surprinde în simboluri zborul, depărtarea de ele, înduhovnicirea.

Diferența esențială de Vasile Voiculescu se vede și mai bine în versurile următoare. Relatarea faptelor e mistică, tinde mereu spre înălțarea abruptă către semnificații tainice și sublime, nu îngăduie lenevirea minții în cele terestre. Când credeam că poetul o să insiste, voiculescian, pe mrejele cărnii și pe cursele în care se prinde sufletul, „icoana” lui Dumnezeu, omul dintâi (cel făcut după chipul/ icoana Lui și după asemănare, cf. Fac. 1, 26, LXX: ἄνθρωπον κατ᾽ εἰκόνα ἡμετέραν καὶ καθ᾽ ὁμοίωσιν) se dezvăluie a fi „rod și semn supus”.

De ce „rod”? Pentru că omul a fost rodirea cea mai înaltă dintre toate roadele pământului, care a dat din sine, la porunca lui Dumnezeu, atât verdeață, iarbă și copac roditor (Fac. 1, 12), cât și animale, reptile și fiare (Fac. 1, 24)[1]. Pe el, pe om, nu pământul l-a scos din sine, ci Dumnezeu „cu mâna” l-a modelat după icoana Sa și a suflat peste el, dându-i „suflare de viață” (Fac. 2, 7)[2]. Și după ce omul a păcătuit și a căzut din Rai, Dumnezeu l-a rezidit când „adevărul din pământ s-a ridicat și dreptatea din cer a privit. Căci și Domnul va da bunătate și pământul nostru își va da rodul lui” (Ps. 84, 12-13)[3], prin întruparea lui Hristos.

Numindu-l pe Sfântul Adam „rod și semn supus”, Fericitul Daniil a subliniat ceea ce adesea se trece repede cu vederea, și anume că primul om a fost cu totul smerit și ascultător de Dumnezeu, că nu a avut aplecare spre păcat până ce nu a fost ispitit.

Ba chiar Fericitul Daniil face o precizare teologică importantă: Adam a fost „semn supus,/ prin care pe toate numele Ți-ai pus”. Se referă la faptul că „Adam a numit nume tuturor vitelor şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor fiarelor câmpului” (Fac. 2, 20)[4]. Dar aduce în plus precizarea că, punând nume tuturor ființelor vii, Adam a pus pecetea lui Dumnezeu asupra lor, prin nume. Pentru că el, fiind icoană a lui Dumnezeu, le-a numit pe ele ca unul care reflecta iconic lumina lui Dumnezeu, pe care a imprimat-o și asupra lor. În felul acesta, chipul lui Dumnezeu s-a imprimat și mai adânc asupra întregii creații, prin numire: pecetea Cuvântului Creator (a Logosului, a Rațiunii), dar și icoana întregii Treimi lucrătoare.

Dumnezeu l-a asociat astfel pe om la actul Său de creație, împlinind, cu harul și înțelepciunea date de El, desăvârșirea lucrării Sale prin numirea tuturor vietăților. Iar omul s-a arătat întru totul supus și ascultător de Dumnezeu, împlinind voia Lui, ca mai târziu Preacurata Fecioară, când a acceptat să Se întrupeze din ea Dumnezeu Cuvântul – în amândouă situațiile Dumnezeu dând omului o cinste imensă, făcându-l (cu accepțiunea sa) copărtaș la zidirea și, respectiv, la rezidirea lumii. Și dacă prima dată a fost ascultător bărbatul fără femeie, a doua oară a fost femeia fără bărbat…

Această calitate a Sfântului Adam de a fi icoană/ oglindă reflectoare a slavei lui Dumnezeu – pe care a imprimat-o și asupra celorlalte ființe cu suflet, prin chemarea numelui lor – o remarcă și autorul nostru, când spune: „Taina libertății, care m-a sădit,/ domn să fiu pe fire și peste jivine,/ făcea să-Ți răsfrâng, în chip însorit,/ slava Ta pe apa lacurilor line”. Și aici se întâlnește cu Eminescu, care a poetizat în nenumărate rânduri nostalgia sa după această adamică reflectare, din icoana omului, a luminii dumnezeiești, spre cosmosul convorbitor cu omul prin rațiunile sădite în el de Dumnezeu și con-firmate[5] de Adam.

Copilul-prinț al pădurii din O, rămâi…, care se oglindește „în a apei strălucire”, indică neîndoielnic nostalgia lui Eminescu după condiția adamică, dorul de regăsire a Raiului pierdut. El „se uit-adânc în ape/ Cu ochi negri și cuminți”: nu e îndrăgostit narcisistic de sine, ci de icoana luminoasă a lui Dumnezeu din sine (exegeza noastră literară cunoaște mai degrabă miturile păgâne, pe care le accesează adesea, cu entuziasm și fără rezerve, dar face grimase de nedescris când e vorba de Biblie și de teologia creștin-ortodoxă). Într-o natură paradisiacă (amintind Paradisul), e „răpit de farmec” – răpirea face parte din terminologia extazului mistic –, încât anii lui „se par ca clipe,/ Clipe dulci se par ca veacuri”: ne este indicat aici (ca dorință/ dor al poetului) timpul dinafară de timp, veacul cel veșnic…

Spuneam altădată că „în toată opera eminesciană, «ape sclipesc ca şi oglinzi» (Sub cerul plin de nuori)”[6]. Și când Soarele-Dumnezeu apune „de pe cerul cugetării” omenești (Memento mori), când omul nu mai trăiește paradisiac, poate măcar să îndrăgească „noaptea stelelor, a lunei, a oglinzilor de râu” (Călin (file din poveste)). Adică să caute urmele strălucirii dumnezeiești pe pământ și în el însuși.

Dar e posibil ca, vorbind despre om ca „chip însorit” – plin de lumina Soarelui dumnezeiesc –, care răsfrângea „slava Ta pe apa lacurilor line”, Fericitul Daniil să fi cunoscut și spusa Sfântului Teodoros al Ierusalimului, reprodusă apoi de Sfântul Nicodimos Aghioritul (de unde a aflat-o și Eminescu), anume că în toată zidirea/ creația se vede chipul lui Dumnezeu ca în ape soarele[7].

„Izvora din mine, măreției Tale,/ bucuria lumii ce-o cântam la stele”: acele stele la crearea cărora „M-au lăudat [cu] glas mare toți Îngerii Mei” (Iov. 38, 7)[8]. Imnul lui Adam se adaugă la imnele Îngerilor. Adam, macrocosmos în microcosmos, făptură alcătuită din măreție și smerenie, face legătura între lumea de sus, a Îngerilor, și cea de jos, a celor materiale: el cântă cu Îngerii imne de slavă lui Dumnezeu în vreme ce răsfrânge, „din chip însorit” (din icoana de lumină a ființei sale în care luminează Dumnezeu), „slava Ta pe apa lacurilor lină”.


[1] A se vedea traducerea Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș: https://www.teologiepentruazi.ro/2011/08/18/facerea-cap-1/.

[2] Idem: https://www.teologiepentruazi.ro/2011/08/19/facerea-cap-2/.

[3] Cf. Psalmii liturgici, ediție alcătuită de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2017, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2017/03/05/psalmii-liturgici/.

[4] Cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2011/08/19/facerea-cap-2/.

[5] A se vedea articolul meu de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2010/07/01/scriere-pe-firmament/.

[6] Gianina Maria-Cristina Picioruș, Eminescu și literatura română veche. Universalism, vizionarism și imagistică literară, Ed. Universității din București, 2013, p. 281.

Sau în Eminescu: între modernitate și tradiție (varianta accesibilă online, revăzută și adăugită, a cărții citate anterior), Teologie pentru azi, București, 2015, p. 449, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2015/11/16/eminescu-intre-modernitate-si-traditie/.

[7] Cf. Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simţuri, versiune diortosită a traducerii româneşti din 1826, tipărită la Mânăstirea Neamţ prin osteneala Arhimandritului Dometian, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1999, p. 42.

[8] Cf. Cartea Sfântului Profet Iov, traducere din LXX și note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2017, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2017/10/03/cartea-sfantului-profet-iov/.

Did you like this? Share it:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *