Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [57]

Ironia lui Sorescu amendează mereu ipocrizia generală. Iată un alt exemplu:

„Te întorci seara acasă puțintel uzat,/ Dar mulțumit,/ Ca un bilet de tramvai arătat la control/ Și perforat exact unde trebuie./ Te-ai deșirat cu generozitate, toată ziua./ Și-acum te-aduni cu fiecare pas/ Și-aștepți să vii tot din urmă,/ Și vii și vii de pretutindeni/ Ca un tren de marfă gol, vii/ Și nu te mai termini. //

A fost o zi ca toate celelalte/ Plină de roade./ Nici n-ajunseseși bine la servici/ Că ai și început să-ți depui activitatea,/ Pe birou, pe scaune, pe telefon/ Și pe celelalte lucruri înconjurătoare/ Special amenajate. //

Ai făcut față și la alte sarcini./ Ai cerut și ai dat țigări./ Ai strâns mâna la cel puțin o sută de cunoscuți./ Grăbindu-te să le-o iei înainte cu întrebarea: «Ce mai faci?»/ Ca să nu apuce ei să te întrebe «Ce mai faci?»/ Punându-i astfel într-o poziție de inferioritate./ Și desigur ai vorbit toată ziua normal,/ În limitele dicționarului limbii române contemporane,/ (circa 5000 de cuvinte). //

Și-acum, în timp ce strângi rugina/ De pe cheia uitată în buzunar/ Constați că pietricelele care ți-au intrat/ În pantofi,/ Ți s-au furișat, rând pe rând, și în suflet”…(A fost o zi).

Știm cu toții cum arată ipocrizia aceasta, despre care vorbește Marin Sorescu în acest poem. Ipocrizia prin care te faci că faci, te faci că îți pasă, te faci că ești interesat, pare că îți faci datoria sau faci ceva important pe pământ. Ipocrizia aceasta care lasă „pietricelele” moștenire mai departe copiilor drept „jucărie”.

Căci, deși pare o enervare cotidiană cu care ne-am obișnuit, ea se transformă în dramă cumplită și chiar în tragedie: pentru unii pentru că o consideră adevărata viața și se conformează cu mulțumire, bucuroși că trebuie să se prefacă toată viața și să nu se ostenească cu adevărat pentru nimic; iar pentru alții (puțini) pentru că nu pot să suporte o asemenea farsă grotescă și nu se pot acomoda niciodată cu ea, cu a mima și a minți și a fi niște caricaturi umane toată viața lor. Și pentru că nu pot să suporte caricaturizarea perpetuă și mințirea de(spre) sine fără limite, tocmai de aceea sunt marginalizați și excluși de către cei care vor o viață ușoară prin minciună și prefăcătorie (și care formează majoritatea populației, din păcate).

Poetul e conștient că adesea e nevoit să se comporte fariseic, dacă vrea să trăiască în această societate. Însă simte și „pietricelele” care se acumulează nu doar în pantofi, de pe drumurile bătute, ci și în suflet, apăsând asupra conștiinței.

Comparațiile cu biletul de tramvai perforat și cu trenul de marfă gol uzează de imagini percutante pentru a sugera sentimentul de neîmplinire, de suferință interioară din cauza acestei ipocrizii nesfârșite a relațiilor interumane, în care doar se mimează interesul și afecțiunea, se mimează munca, dorința de bine.

În cosmos se trimit semnale că „pe pământ există totuși viață,/ Care e valorificată la maximum”. Însă poetul dă mărturie, prin poemul său, că adevărul este exact opusul acestei afirmații. Că totul e o parodie de „viață valorificată la maximum”. Fiindcă oamenii nu trăiesc cu adevărat, ci se prefac că trăiesc. Pentru că viața adevărată este cea interioară, a spiritului, a duhului, iar relații sociale și comunitare, cu adevărat, nu pot exista în absența unui real interes pentru binele reciproc.

Sorescu suferă sincer pentru răceala generală și apatia egoistă a semenilor și găsește neîncetat motive să critice aparenta evoluție spre civilizație a umanității. Și cred că ar face același lucru și astăzi, așa cum a protestat poetic în vremea comunismului. Nu mai există regimul totalitar, dar există aceleași pretenții de emancipare specifice epocii moderne, indiferent de regimul politic, pretenții cărora poetul le sesizează mereu impostura, privind adânc în sufletul omenesc și nu la comedia umană din societate. Ceea ce – a privi la suflet și nu a mima profesionalismul – mi se pare a fi datoria de căpetenie a oricărui poet, artist, intelectual…