Predică la Duminica a 18-a după Cincizecime [2019]

Iubiții mei[1],

oricât de bun ar fi cineva la convingerea oamenilor, convertirea este lucrarea lui Dumnezeu. Pentru că pescuirea umană nu are câștig de cauză în fața Lui. Noi dăm cu lanseta, lăsăm plasa în apă, avem tot felul de momeli…dar numai Dumnezeu ne câștigă cu totul. De aceea, toate strategiile predicatoriale sunt perdante, pentru că Dumnezeu ne agață la timpul optim, la timpul când suntem pregătiți pentru primirea Lui în viața noastră.

Acesta e motivul pentru care eu nu predic niciodată ca să câștig oameni, ci pentru ca să mărturisesc adevărul în fața oamenilor. Trebuie să spunem adevărul, tot adevărul Bisericii, dar trebuie să fim convinși de faptul că doar Dumnezeu convinge. Doar El ne convinge. Iar adevărații credincioși sunt cei convinși de către El, sunt convertiții reali.

Noi putem predica mult și bine, putem publica enorm de mult, îi putem chema pe oameni în diverse locații pentru întruniri, dar nu trebuie să trăim cu triumfalismul că prin aceasta am zidit Biserica. Pentru că oamenii Bisericii se zidesc în ritmul lor și când sunt luminați de Dumnezeu să o facă. Iar oamenii se convertesc la dreapta credință în diverse moduri, Dumnezeu fiind Cel care ne prinde în plasa Lui atunci când e momentul, când e timpul pentru mântuirea noastră.

Sunt un convertit, sunt un om prins de Dumnezeu în iubirea Lui și chemat în mod delicat la Sine, și tocmai de aceea știu că slujirea și predica Bisericii contează în convertire, dar Dumnezeu are primul și ultimul cuvânt. Căci relația noastră mântuitoare e cu Dumnezeu și cu nimeni altcineva.

Pentru că eu știam cum arată Biserica, fusesem la Slujbele Bisericii, eram un creștin ortodox botezat în pruncie, dar nu aveam revelația vie a lui Dumnezeu în viața mea. Însă, când Dumnezeu mi S-a revelat în mod plenar și m-a chemat la Sine prin cei care mureau pe străzi în timpul Revoluției Române din decembrie 1989, prin curajul lor sfânt și prin mărturia lor neînfricată în fața morții, atunci L-am găsit pe Dumnezeu! Și când L-am găsit, când am simțit cu toată ființa mea că El este Viața și Bucuria mea, de atunci nimeni nu mai m-a păcălit cu dumnezei falși, cu dumnezei construiți din cuvinte și imagini.

Dar, deși convertirea mea fusese în cadru ortodox și eu eram un ortodox, din decembrie 1989 și până în 6 august 1990 eu am trăit căutarea ferventă a Bisericii. Pentru că Îl găsisem pe Dumnezeu, dar nu știam care e Biserica Lui. Îl găsisem pe Dumnezeu pe stradă, în mărturia celor care se puneau în fața tancurilor, dar am căutat Biserica Lui timp de 9 luni până am găsit-o. Tocmai de aceea, Transfigurarea Domnului este pentru mine ziua găsirii personale a Bisericii. Pentru că atunci când am mers la Biserica din satul meu, din Scrioaștea, și am citit psalmii Utreniei și din Cazania de la strană, atunci am știut că aceasta este Biserica! Pentru că am avut aceeași încredințare despre Biserica Lui, ca și la aflarea lui Dumnezeu.

Însă căutarea de 9 luni a Bisericii – când am început să citesc Scriptura și alte texte teologice și să cunosc diverse pseudo-biserici –, s-a concentrat într-o singură dorință: să văd care e Biserica lui Hristos, Care a ajuns peste veacuri până la noi. Pentru că am fost încredințat, pe măsură ce citeam Noul Testament, că Biserica lui Dumnezeu există și că ea a ajuns fără doar și poate până la noi, cei de azi, pentru că Dumnezeu nu Își poate lăsa Biserica Lui. Și cred că orice convertit sau orice om care vrea să cunoască adevărul are aceeași problemă: care e Biserica. Pentru că Dumnezeu și Biserica Lui atrag a treia problemă: care e credința care mă mântuie.

Dumnezeu-Biserica-mântuirea au fost cele trei realități capitale pentru care m-am zbătut 9 luni de zile ca să le pun în relație. Și atunci aveam 12 ani! Acestea erau frământările mele de la acea vârstă, din momentul când Dumnezeu a intrat în viața mea. Și Dumnezeu m-a călăuzit spre Biserica Lui și spre credința care ne mântuie pe noi, spre credința ortodoxă, aproape numai pe baza citirilor mele teologice. Pentru că nu știam să mă rog, nu posteam, nu privegheam, nu știam să mă lupt interior cu patimile mele, ci doar în mintea și în inima mea eram avid de adevăr, de adevărul lui Dumnezeu.

Nu știam că harul Lui fusese acela care îmi deschisese ochii inimii ca să Îl simt pe El. Nu știam că această mare minune se numește convertire și nu intuiam nicidecum care va fi calea mea. Dar eram extrem de bucuros de găsirea lui Dumnezeu, a Celui care ne-a făcut pe noi și Care ne poartă de grijă tuturor. Îl aveam doar pe El!

Apoi a apărut în viața mea Scriptura Lui, în traducere neoprotestantă, dăruită de o adventistă. Inițial nu am înțeles gestul ei: am crezut că doar mi-o împrumută. Și pentru că știam că nu e a mea, am început să o scriu cuvânt cu cuvânt. Nici nu mi-am pus problema că această carte e publicată într-un tiraj mare și că o pot cumpăra și eu. M-am raportat la ea ca și când ar fi fost ultima de pe pământ.

Am transcris primele 5 cărți, ale Sfântului Moisis, și eram la Sfântul Iisus al lui Navi. Mai apoi mi-a subliniat că e a mea și că nu trebuie să i-o înapoiez. Și atunci am citit pe sărite din Scriptură și o mare parte din Noul Testament. Moment în care am înțeles că trebuie să caut Biserica Lui și credința care îl mântuie pe om. Pentru că Dumnezeu trebuie iubit și slujit.

Însă, în scurt timp, am înțeles că cea pe care o aveam era o ediție falsificată, tendențioasă a Scripturii și că există o alta a Bisericii. Dar nu știam de unde să cumpăr ediția scripturală a Bisericii. Așa că a mai trecut un an, am găsit Biserica și credința ei, și tocmai în 1991, într-o zi de sâmbătă, mi-am cumpărat prima ediție sinodală a Scripturii, pe cea din 1988, în format mic, de la Părintele Protoiereu Ilie Vișan, care mi-a devenit Duhovnic pentru câțiva ani.

Mai întâi Dumnezeu, apoi Scriptura, după aceea Biserica Lui a intrat în viața mea. Și Biserica m-a umplut de Slujbele ei, de rugăciune, de post, de priveghere, de citiri teologice, de ritmul spovedirii și al împărtășirii, al slujirii neîncetate. Pentru că am descoperit tot mai multe cărți, dar, mai ales, am început să văd patimile din mine. Și nu am citit niciodată teologie pentru a fi pedant, pentru a lua ochii celor care nu o cunosc, ci pentru a mă curăți, a mă lumina și a mă sfinți.

Căci eu sunt un convertit real, care L-am găsit pe Dumnezeu și Care trăiesc cu Dumnezeu, mărturisind adevărul Lui in interiorul relației mele cu El. Iar toată viața, slujirea, citirile mele sunt pentru a cunoaște tot mai mult modul cum S-a revelat și Se revelează Dumnezeu în viețile noastre.

De aceea, îi înțeleg foarte bine pe cei care au dileme religioase reale, dar și pe cei care trăiesc în mod real, dumnezeiește, viața cu Dumnezeu. Și știu că dilemele încetează de la o anumită treaptă a cunoașterii lui Dumnezeu, pentru că apare în noi tot mai mult minunarea de Dumnezeu, bucuria negrăită de Dumnezeu, veselia preasfântă împreună cu El și vederile preadumnezeiești, extatice, ale vieții cu El.

Așa că nu putem forța convertirea cuiva, pentru că ea este lucrarea lui Dumnezeu în viața noastră și începutul vieții noastre conștiente cu El. Convertirea nu are nimic de-a face cu ideologizarea!

Ideologizarea religioasă poate fi făcută de oameni abili în materie de manipulare și eu am întâlnit diverși oameni ideologizați, atât în Biserică, cât și în diverse pseudo-biserici. Și, cel mai adesea, ideologizații, care au râvnă venită din idei religioase și nu din experiența cu Dumnezeu, sunt extremiștii Bisericii și ai tuturor facțiunilor religioase. Pentru că Dumnezeu nu ne învață niciodată tulburarea interioară, ruperea de Biserică, contestarea fanatică a Bisericii, ci drumul curățirii noastre de patimi, al luminării și al sfințirii noastre. Căci atâta timp cât ești al lui Dumnezeu și Dumnezeu te-a luminat că aceasta e Biserica Lui, lupta ta nu e cu Biserica și cu societatea și cu alții care cred în felul lor, ci lupta ta e cu tine, e interioară și ascetică, pentru că e lupta mântuirii tale.

Calea lui Dumnezeu e acoperită de smerenie și de multă slujire a lui Dumnezeu. Iar oamenii lipsiți de profunzime sunt imediat iritați în orgoliul lor când spui ceva despre experiența ta religioasă, dar nu dau doi bani pe faptele tale. Ei cred că vorbele ies din neant și nu din fapte. Însă vorbele mărturisirii ies din viața noastră cu Dumnezeu! Eu pot să afirm multe lucruri despre experiența mea religioasă, pentru că nu mă bazez pe cărți, pe ce a spus unul sau altul, ci pe viața mea cu Dumnezeu.

De aceea, când avem de-a face cu convertiți reali, cu oameni care L-au găsit pe Dumnezeu și toată viața lor e o asceză continuă, mărturisitoare a lui Dumnezeu, avem de-a face cu minuni vii, cu tezaure teologice inestimabile. Pentru că fiecare este un unicat, deși cu toții mărturisesc aceeași relație și experiență vie cu Dumnezeu.

Și cred că acest lucru trebuie să spunem în cărțile, conferințele, predicile, emisiunile noastre: despre cum arată convertiții reali, adică realii oameni ai Bisericii. Despre cum i-a schimbat pe ei Dumnezeu și ce fac ei în Biserica lui Dumnezeu. Ce fac ei în mod real pentru a sluji lui Dumnezeu și oamenilor.

Căci dacă aducem tinerii în mari conferințe și adunări publice, dacă îi aducem pe bătrâni și pe tineri și pe adulți în manifestări ortodoxe ample nu înseamnă că toți aceștia au o relație reală cu Dumnezeu. Și nu trebuie să ne bazăm pe numărul celor care vin la Biserică! Pentru că realii credincioși ai Bisericii sunt cei care au o reală relație cu Dumnezeu și fac lucruri punctuale în Biserica lui Dumnezeu.

Convertiții reali au crezuri, pentru că au certitudini. Convertiții reali ai Bisericii nu pot fi manipulați. Ei fac ceea ce vor, ceea ce înțeleg că e bine să facă pentru Dumnezeu și pentru oameni și pentru ei înșiși. Iar dacă plasa noastră predicatorială naște unul, doi, zece convertiți reali, atunci ei sunt stâlpii reali ai Bisericii de astăzi. Și pe ei trebuie să îi protejăm ca pe speciile rare, pe cale de dispariție.

De ce căutăm vorbitori pentru conferințele Bisericii, dacă Școlile teologice scot mii de absolvenți pe fiecare an? De ce aducem Preoți și Mireni nu știu de unde ca să vorbească în mod public, cu impact la public, când marile orașe au destui Preoți? De ce ne trebuie traducători teologici și scriitori de carte, dacă avem o populație mare de teologi în România? Și de ce nu avem Teologi în România de primă mână, oameni ai sfințeniei și ai evlaviei, care să scrie și să apere tezaurul Bisericii în cunoștință de cauză, dacă toată lumea publică și dacă toată lumea e ortodoxă?

Răspunsul la toate întrebările e unul singur: nu avem mulți convertiți reali în Biserică! Și dacă nu avem e pentru că Dumnezeu nu găsește lucruri bune, râvnă bună în noi. Căci dacă ar găsi râvnă bună, chiar dacă ea ar fi amestecată cu multe erori, El ar lăsa această râvnă să se coacă și, în momentul coacerii, în momentul prielnic, potrivit, El S-ar arăta în slava Lui acestor oameni și i-ar trage la Sine.

Dumnezeu îl alege și îl luminează pe om spre slujirea Lui, când acesta are viață aleasă, gânduri mari, multă râvnă pentru muncă și slujire. Așa Și-a ales El Apostolii Lui, Ierarhii Lui, Sfinții Lui! Îi trage la Sine pe cei cu chef de muncă, pe cei care nu se joacă cu cuvintele, pe cei care vor să zidească Biserica în oameni. Căci Evanghelia de azi [Lc. 5, 1-11] ne-a arătat că prinderea peștilor e de la Dumnezeu și nu din profesionalizarea umană (v. 6-7) și că atunci când stai în fața lui Dumnezeu nu te simți Sfânt, ci păcătos (v. 8). Iar dacă El te trimite să prinzi oameni în plasa cuvântului (v. 10), asta nu înseamnă că trebuie să te încrezi în tine, ci în Cel ce pescuiește prin cuvântul tău.

Pentru că El ne prinde în plasa iubirii Sale de oameni! Iar noi trebuie să ne pregătim pentru această prindere sfântă și dumnezeiască. Pregătire care se transformă în propria noastră viață. Pentru că, în mod paradoxal, toată viața trebuie să ne pregătim pentru Dumnezeu, deși suntem cu El. Ne pregătim pentru El fiind cu El și, fiind cu El, ne afundăm continuu într-o asceză și mai mare. Căci lui Dumnezeu îi place continua noastră alergare după El, continua noastră urmare a Lui, continua noastră schimbare după El.

Lăsați-vă prinși de Dumnezeu!

Lăsați-vă iubiți de Dumnezeu!

Lăsați-vă trimiși de Dumnezeu!

Căci El are nevoie de fiecare dintre noi pentru un anume lucru. Are nevoie să ne trimită undeva, la cineva, pentru ca să îl ajutăm și să îl protejăm și, prin aceasta, și noi să ne schimbăm cu schimbarea cea după El.

Dumnezeu are nevoie de noi, pentru că noi avem cea mai mare nevoie de El. El ne iubește cel mai mult, pentru că noi avem cea mai mare nevoie de iubirea Lui, cea care e totul pentru noi. Dacă înțelegeți aceste lucruri, atunci sunteți ai Lui! Dacă nu le înțelegeți, sunt doar vorbe…

Dumnezeu să ne poarte spre El totdeauna! Amin.


[1] Scrisă în ziua de 16 septembrie 2019, o zi de luni, și terminată la 13. 15. Soare, 28 de grade, vânt de 14 km/ h.

Did you like this? Share it:

2 comentarii la „Predică la Duminica a 18-a după Cincizecime [2019]”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *