Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [4]

Șarpele însă îl înșală pe om și acesta păcătuiește, iar Dumnezeu îl alungă din Rai pe pământ, unde trebuie „să storc pâinea vieții, țărânii de-ogor,/ și rupt veșniciei, trup să mă-nmulțesc”. În Rai, Sfântul Adam fusese mai mult duhovnicesc decât trupesc. Acum, pentru a-și sesiza decăderea, este nevoit să facă multe lucruri prin trup și pentru trup, pentru susținerea vieții pe pământ: atât pentru hrană, cât și pentru înmulțirea neamului omenesc. Această trudă este lăsată de Dumnezeu pentru ca omul, care nu făcuse în Rai nimic cu trudă, să înțeleagă ce înseamnă răutatea.

Primul om a vrut să fie „dumnezeu fără Dumnezeu”, așa cum a formulat Sfântul Irineus de Lugdunum, iar Fericitul Daniil zice: „vrui să cuprind totul, să fiu dumnezeul”.

Versurile chintesențiază istoria cuprinsă în Sfânta Scriptură, despre căderea Protopărinților, despre fiii lui Cain și despre turnul babilonic.

Din păcate, urmașii Sfinților Părinți nu mai sunt conștienți de ceea ce a însemnat viețuirea edenică și mulți dintre ei nu înțeleg chemarea duhovnicească înaltă a omului, nu sunt în stare să treacă dincolo de aparențe, de lumea văzută, nu înțeleg cum și de ce să lupte cu patimile pentru slava cerească.

Fiii lui Cain sunt „număr de nisipuri” pentru că așa au tâlcuit unii din Sfinții Părinți ceea ce s-a spus de către Dumnezeu despre mulțimea de urmași (în Biblie este vorba despre urmașii Sfântului Avraam, Fac. 22, 17, Evr. 11, 12, dar Fer. Daniil extinde semnificația la tot neamul omenesc), ca stelele cerului și ca nisipul de la marginea mării: cei care sunt precum stelele cerului sunt Sfinții, iar cei care sunt ca nisipul mării sunt cei păcătoși.

Oamenii doresc să recupereze Cerul de unde au căzut, dar fără Dumnezeu, fără pocăință: „Și din sporul urii ce-a nelegiuit,/ știința răzvrătirii-și suie trupu-ntruna,/ un turn vavilonic, spre cer clădărit,/ din trufie-aproape să ajungă luna./ Așa-Ți duc prin veacuri oamenii hulirea;/ prin tăgăduire vrând dumnezeirea”.

Dar hula și tăgăduirea lui Dumnezeu nu îl îndumnezeiesc pe om, ci îl demonizează tot mai tare și îl îndepărtează tot mai mult de Raiul pierdut, de fericirea și de împlinirea lui în cunoaștere.

Deși e invocat în mod hulitor de mulți dintre oameni, Dumnezeu Se coboară „sub chipul Omului”, al Dumnezeu-omului adică. Și din nou omenirea se arată mai degrabă întunecată decât luminată, alege cele pământești în locul celor cerești: „Ei Ți-au spart chivotul, răstignit în lemn,/ Tu ne-ai dat, prin moarte, trupul înviat./ Așa, iar, iubirea-Ți ne-a răscumpărat:/ la veleatul roșu lui Ponțiu Pilat”.

Este de remarcat tendința pregnantă a Fericitului Daniil de a se exprima simbolic și metaforic, având o motivație întemeiată duhovnicește: așa se exprimă și Dumnezeu în Sfânta Scriptură, în pilde și simboluri greu de pătruns. Pentru că, de când omul a căzut pe pământ, nimic nu mai se face ușor, nimic nu mai este fără trudă. Apropierea de cele dumnezeiești e posibilă numai prin multă nevoință, deopotrivă trupească, sufletească și mentală.

În consecință, Fericitul Daniil nu găsește, în teoria limbajului modern al poeziei, nimic care să contravină spiritualității sale ortodoxe, sesizând (ca și Arghezi), dimpotrivă, că expresivitatea modernă obscură până la ermetism, metaforic-simbolizantă, se potrivește cel mai bine cuvântului ortodox iconic, artei ortodoxe care se exprimă iconografic, prin forme, culori, sunete și cuvinte care numesc și transcend în același timp numirea, trimit către realitatea de dincolo (au-delà du réel), dezavuând mimetismul și realismul.

Din păcate, e singurul dintre poeții considerați tradiționaliști care a sesizat cu adevărat congruența aceasta, oportunitatea oferită de arta epocii moderne (de poezie cu precădere) și a socotit cuvântul poetic drept element lingvistic în stare nu numai să denumească, ci și să proiecteze semnificații adânci într-un fundal hermeneutic bogat și complex.

Did you like this? Share it:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *