Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [58]
În acest sens, Sorescu însuși ne confirmă că se afla în căutarea autenticului, că (iarăși precum Nichita Stănescu, deși sunt personalități diferite) încerca să lase poezia să curgă din sine și să vorbească de la sine și nu să manufactureze un obiect poetic (artificiu pe care postmoderniștii îl vor ridica la rangul de ideal): „din vâna tâmplei mele/ Curge un fir de iarbă/ De atâtea ori tăiat/ De alte frunți, de alte gânduri. // Și se roagă iarba:/ Omule, nu mă întrerupe” (Omule).
Firul de iarbă crescând din tâmplă e cugetarea naturală, nefalsificată de alte gânduri și de alte frunți, adică de ideologii străine. Și acest fir de iarbă al poeziei autentice este ceea ce el își dorește să asculte crescând, pentru că el e minunea adevărată, frumusețea și viața pe care Dumnezeu o face să răsară, iar nu înmănuncherea de flori artificiale ale ideilor preconcepute, oricât de mărețe ar părea ideologiile lumii.
Asemănător, Nichita spunea: „Să nu te stingi, să nu lași alt eres/ să-ți dea o altă formă frunții,/ să-ți ningă înțelesuri fără de-nțeles/ ierburile, iederile, munții…” (Cosmogonia, sau cântec de leagăn, în vol. Laus Ptolemaei)…
Marii poeți ai lumii sunt cei care au fost atenți la acest fir de iarbă răsărit în minte, care i-au urmat traiectoria și nu l-au călcat în picioare, care nu s-au lăsat impresionați de copacii de sârmă și sclipici ai produselor filosofice prefabricate.
Gândurile care sunt inspirate (de Dumnezeu) nu gâlgâie în mintea oamenilor, din păcate, și nici în a artiștilor. De aceea, ei le așteaptă ca pe ceva rar, iar dacă le așteaptă și le doresc cu adevărat, atunci ajung să le recunoască după calitatea lor de a fi neobișnuite, de a aduce o liniște și o luminare aparte în minte și în suflet (excepționalitatea lor, nu e neapărat de ordin ideatic, ci e dată de momentul în care se nasc și de starea persoanei care le receptează și care înțelege că a devenit mediul unei descoperiri, unei iluminări – sau luminare duhovnicească, așa cum se numește în Ortodoxie).
Sorescu ne pare a fi un poet concentrat să prindă această rară transmisie celestă (rară nu pentru că Dumnezeu vrea să ne dăruie astfel de gânduri cu parcimonie, ci pentru că noi nu ne încredem în El și nu ne lăsăm înțelepțiți de El):
„Gândești rar/ Și-ți cad frunze/ Printre gânduri. //
Gândești atât de rar,/ Că răsar păduri/ Și lumea toată/ Și tu ești la amândouă marginile lumii,/ Rar de tot” (***).
Răsar și cresc păduri sau o lume întreagă între două gânduri ale multora dintre noi (cu adevărat gânduri, nu idei împrumutate sau fantezii ale patimilor)! Răsar și cresc păduri până când ne vine nouă un gând de la Dumnezeu!
Și astăzi lumea crede tot la fel, că a citi de la alții și a copia gândurile și ideile altora tot timpul înseamnă a gândi. Nimic mai fals!
„Și tu ești la amândouă marginile lumii,/ Rar de tot”, pentru că rar ai o perspectivă holistică, integrală asupra lucrurilor. Cel mai adesea oamenii au perspective extrem de egoiste și de limitate, pe care nu le părăsesc niciodată, chiar dacă nu vor să recunoască…