Predică la Duminica a 19-a după Cincizecime [2019]

Iubiții mei[1],

„sufletul [nostru] nu poate avea pace, dacă nu se va ruga pentru vrăjmași[i noștri]. [Căci] sufletul care a fost învățat de [către] harul lui Dumnezeu să se roage, [acela] iubește și-i este milă de fiecare făptură și îndeosebi de om, pentru care Domnul a pătimit pe Cruce și suferă cu sufletul pentru noi toți. [Pentru că] Domnul m-a învățat să iubesc pe vrăjmași[i mei]. [Iar] fără harul lui Dumnezeu nu putem iubi pe vrăjmași[i noștri], dar Duhul Sfânt ne învață iubirea, și atunci ne va fi milă chiar și de demoni, pentru că [demonii] s-au dezlipit de bine și au pierdut smerenia și iubirea de Dumnezeu”[2].

De unde înțelegem că iubirea față de toți oamenii și față de întreaga creație a lui Dumnezeu este un dar duhovnicesc, este darul lui Dumnezeu pentru omul credincios, e ceea ce Dumnezeu ne învață pe noi. Și cine iubește întreaga creație e semn că e om duhovnicesc, că e omul lui Dumnezeu. Și am început predica mea de astăzi prin citarea Sfântului Cuvios Siluanos Aghioritul [Σιλουανὸς ὁ Ἁγιορείτης][3], Părintele nostru, pomenit pe 24 septembrie, pentru că el a adormit pe 24 septembrie 1938[4]. Și, fiind aproape de noi, el ne certifică faptul că iubirea pentru toți oameni e o iubire duhovnicească, e iubirea cu care Dumnezeu iubește lumea.

Dar înainte de a fi un dar al lui Dumnezeu, iubirea pentru vrăjmași este o asceză interioară. Pentru că trebuie să ne silim inima, ne spune Sfântul Siluanos, pentru a ne iubi vrăjmașii[5]. Adică iubirea pentru vrăjmași are un început și el ține de noi, de dorința noastră de a-i iubi pe toți oamenii. Iar „Domnul, văzând dorința ta cea bună, [văzând că vrei să iubești pe toți oamenii], te va ajuta în[tru] toate, și experiența însăși te va învăța calea. Dar cine gândește rău de vrăjmași, [cine le dorește răul], acela nu are în el iubirea lui Dumnezeu și nu-L cunoaște pe Dumnezeu”[6].

Căci Dumnezeu iubește pe toți oamenii și întreaga Lui creație, și El ne învață și pe noi să facem la fel. De aceea, cine iubește duhovnicește întreaga creație a lui Dumnezeu, acela iubește lumea ca Dumnezeu, pentru că de la El a învățat iubirea Lui, iubirea Lui cea dumnezeiască. Tocmai de aceea, Sfântul Siluanos ne spune: „Dar cine n-a învățat de la Duhul Sfânt să iubească, [să iubească duhovnicește, să iubească întreaga creație a lui Dumnezeu], acela nici nu se va ruga pentru vrăjmași[i săi]. [Dar] cine a învățat de la Duhul Sfânt să iubească, acela se întristează toată viața pentru oamenii care nu se mântuie, [care nu vor să se mântuie] și varsă multe lacrimi pentru popor, și harul lui Dumnezeu îi dă puterea de a iubi pe vrăjmași”[7].

Și de aici înțelegem importanța copleșitoare, fundamentală a omului duhovnicesc pentru întreaga lume. Importanța creștinului ortodox autentic pentru întreaga creație. Căci el este un exemplu viu de compătimire, de iubire activă, lucrătoare, de iubire dăruitoare, de iubire rugătoare pentru toți, de iubire iertătoare și smerită. Fiindcă în iubirea lui față de oameni și față de întreaga creație, atât oamenii, cât și demonii, cât și animalele, păsările, insectele, toate cele create simt iubirea lui Dumnezeu pentru lume. Căci el nu vrea răul la nimeni, el nu se poartă cu necuviință față de nimeni, el are grijă, în rugăciunea și în viața lui, de tot omul și de orice viețuitoare.

De la Sfântul Siluanos am învățat iubirea și grija pentru întreaga creație. Că nu trebuie să rup florile, ci să le contemplu. Că nu trebuie să rup crengile copacilor, ci să mă bucur de ele. Că nu trebuie să omor animale, păsări și gâze de tot felul, dacă nu îmi fac niciun rău, ci să mă bucur de diversitatea lor și de modul în care nu ies deloc din rânduiala pusă lor de către Dumnezeu. Dar, mai presus de toate, de la Sfântul Cuvios Siluanos Aghioritul și de la Sfântul Ierarh Isaac [Ἰσαὰκ] de Ninevi [Νινευΐ][8] am învățat că avem nevoie capitală de marea harismă a iubirii dumnezeiești. Pentru că Dumnezeu dorește să ne umple de iubirea Lui cea preasfântă și, prin ea, să ne bucure și să ne împlinească și să ne desăvârșească continuu. Căci Dumnezeu „prin iubire…a adus la existență lumea, prin iubire o conduce în existența ei în timp [și] prin iubire o va aduce spre acea prefacere minunată [a întregii creații de la a doua venire a Lui întru slava Sa]. […] [Pentru că] în gândul lui Dumnezeu nu există nici înainte, nici după în iubirea lui Dumnezeu față de niciuna din firile raționale create și aduse la existență [de către El]. [Fiindcă] El are o singură iubire egală [față de toți oamenii și de toate cele create], care acoperă întreaga creație rațională, toate lucrurile văzute și nevăzute, și în această iubire pentru fiecare din ele nu există unele care să fie primele și altele care să fie ultimele”[9]. Căci iubirea Lui e una desăvârșită pentru întreaga Lui creație. Și de aceea și pe noi ne învață să iubim în mod desăvârșit întreaga creație, așa cum o iubește El.

Pentru că Domnul ne poruncește nouă, tuturor: „Iubiți pe vrăjmașii voștri și faceți bine și împrumutați, nimic nădăjduind [μηδὲν ἀπελπίζοντες] [în schimb]! Și plata voastră va fi multă și veți fi fiii Celui Preaînalt. Că[ci] El este bun cu cei nemulțumitori [τοὺς ἀχαρίστους] și [cu] cei răi [καὶ πονηρούς]. Așadar, fiți milostivi, precum și Tatăl vostru milostiv este!” [Lc. 6, 35-36, BYZ]. Și din poruncile dumnezeiești ale iubirii și ale milostivirii față de toți, noi înțelegem că nu putem fi milostivi, dacă nu iubim pe toți oamenii și întreaga creație. Căci numai cel care iubește, se îndură și dă. Numai cel care iartă, înțelege nevoia de ajutor și de prietenie reală.

Însă iubim, pentru că El mai întâi ne-a iubit pe noi și ne-a învățat iubirea Lui cea sfântă. Și iertăm și dăm milostenie, pentru că am primit și primim continuu iertarea Lui și milostivirile Sale cele fără de număr. De aceea, porunca iubirii și cea a milostivirii nu sunt exterioare nouă, ci interioare. Căci noi iubim oamenii și le dăm milostenie tocmai pentru că iubirea lui Dumnezeu este în noi și dorește să se reverse spre toți oamenii.

Așadar, iubiții mei, a dărui nu înseamnă ceva excepțional, ci ceva firesc pentru oamenii lui Dumnezeu! Pentru că ei sunt într-o continuă dăruire față de toți oamenii. Ființa lor e deschisă spre toți, pentru că e deschisă în primul rând spre Dumnezeu, Cel care ne umple pe noi de toată harisma și bine- cuvântarea. Iar dacă dorim să fim ai lui Dumnezeu, trebuie să ne lăsăm învățați de către El poruncile Sale, adică modul dumnezeiesc de viețuire al creștinilor.

Și cine trăiește creștinește, acela nu iartă la zile mari, ci tot timpul, pentru că înțelege neputințele oamenilor, atâta timp cât și el e om neputincios și păcătos. A iubi, a ierta, a ajuta, a sluji sunt modul de-a fi al creștinilor. Pentru că Dumnezeu ne învață duhovnicește toată această raportare vie, dumnezeiască la oameni și față de întreaga creație.

Iar spovedirea continuă a păcatelor noastre și împărtășirea continuă cu Domnul slavei, cu Hristos euharistic sunt cele care ne curățesc continuu și ne umplu de iubirea de Dumnezeu și de oameni și de întreaga creație. Pentru că nu putem fi creștini cu adevărat, dacă trăim rupți față de slujirea Bisericii și față de modul de viețuire ascetico-mistic al Bisericii. La Biserică ne rugăm, slujim și ne împărtășim împreună, dar acasă ne pregătim pentru întâlnirea cu Biserica și cu societatea. Ne pregătim ascetico-mistic, adică prin rugăciune, post, priveghere, atenția la gânduri și la mișcările inimii, metanii, închinăciuni, citiri și traduceri sfinte, liniștire interioară, smerenie, umilință, pocăință, contemplare dumnezeiască. Un creștin pregătit pentru slujirea eclesială e un creștin plin de virtuți dumnezeiești și de asceză și de simțiri și de trăiri mistice, duhovnicești. Și dacă e propriu slujirii lui Dumnezeu, atunci e propriu și slujirii oamenilor.

Căci adesea se vorbește despre lipsa empatiei, a milei, a atenției față de oameni în societatea actuală. Copilul cuiva e răpit, sunt de față și nimeni nu vrea să dea mărturie. Sunt martori la un accident și fug de răspundere. Știu că se produc fărădelegi lângă ei și nimeni nu reacționează, pentru ca să nu își facă probleme. Și când pui la un loc toată această fugă de răspundere și evitare a problemelor ai în față situația dramatică a societății noastre. O societate însingurată și înfricoșată, care nu își mai face relații reale din cauza fricii de a nu suferi.

Numai că Domnul ne cere să convertim suferința, nedreptatea, tristețea, singurătatea în iubire duhovnicească. În iubire și prietenie reale. Pentru că, dacă nu iubim duhovnicește, chiar dacă avem sau nu familie, chiar dacă avem sau nu prieteni, vom suferi. Pentru că vom trece cu greutate prin necazuri, prin dureri, prin boli, prin nedreptăți de tot felul. Însă, dacă ne lăsăm umpluți de iubirea lui Dumnezeu, durerile noastre devin bucurii sfinte, tristețile noastre devin veselii dumnezeiești, iar singurătatea noastră se transfigurează în cea mai bogată și minunată izvorâre de har și de pace.

Pentru că cuvintele Domnului se pot înțelege doar duhovnicește. Orice pasaj al Scripturii nu e doar literalitate, ci și teologie imensă. Și în întregul tezaur de teologie și de experiență al Bisericii noi avem viața Bisericii în rezumat, viață a Bisericii pe care o putem întrupa oricând, după exemplul Sfinților noștri Părinți care ne-au precedat.

Nu m-am liniștit interior până când n-am învățat să iert tuturor și să mă rog pentru toți. Slava lui Dumnezeu nu rămâne în noi, dacă nu învățăm smerenia și iertarea, iubirea și milostivirea. Căci Dumnezeu locuiește în noi, numai dacă semănăm cu El. Amin!


[1] Începută la 7. 27, în zi de miercuri, pe 25 septembrie 2019. Cer înnorat, 16 grade, vânt de 11 km/ h.

[2] Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei. Însemnări duhovnicești, ed. a II-a, revizuită și adăugită, cu studiu introd. și trad. de Diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1997, p. 133.

[3] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/728/sxsaintinfo.aspx.

[4] Ibidem.

[5] Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei. Însemnări duhovnicești, ed. cit., p. 133.

[6] Ibidem. [7] Idem, p. 133-134.

[8] A se vedea: https://www.synaxarion.gr/gr/sid/1930/sxsaintinfo.aspx.

[9] Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici despre viața duhului, taine dumnezeiești, pronie și judecată, partea a II-a, recent descoperită, cu studiu introd. și trad. de Diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2003, p. 366-367.

Did you like this? Share it:

4 comentarii la „Predică la Duminica a 19-a după Cincizecime [2019]”

  1. „Iubirea față de toți oamenii și față de întreaga creație a lui Dumnezeu este un dar duhovnicesc, este darul lui Dumnezeu pentru omul credincios, e ceea ce Dumnezeu ne învață pe noi. Și cine iubește întreaga creație e semn că e om duhovnicesc, că e omul lui Dumnezeu.”

    Sărutăm dreapta Părinte, Doamne ajută, binecuvântați!

  2. Sărut mâna Părinte! De multe ori mă decid să iert și să îi iubesc pe cei ce mă bârfesc și îmi pun piedici dar până la urmă tot mă enervez și nu pot să mă abțin să nu-i gândesc de rău sau să nu le zic ceva. Știu că nu fac bine, pe urmă îmi pare rău… iertați și binecuvântați!

    1. Dacă vă pare rău pentru asta, Doamnă Doina, și vă rugați pentru ei, va fi și spre binele dumneavoastră și spre binele lor. Dumnezeu să vă odihnească și să vă lumineze întru toate!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *