Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [59]

Alt volum (Astfel, 1973), aceeași retorică, în esență…

Într-un oraș diferit de alte orașe, câinii latră „în vârful limbii, să nu facă zgomot”, oamenii sunt „blânzi și fără greutate” și merg „cu ochii închiși”. Căci: „Vedeau numai pe dinăuntru, curat și neted/ Altfel vederea se boltește după ochi”. Pentru că numai vederea lăuntrică, duhovnicească, e „curată și netedă”, cea cu ochii trupești poate să înșele.

„Și era o viteză de înot pe sub lacrimi/ Și nimeni în toată forfota aia nu se ciocnea,/ Cum se întâmplă”. E un oraș aparte, în care oamenii plâng și au ochii închiși spre-afară, privind spre interior. Iar cel care vorbește are „câteva găuri” în palme, „cum fusesem înșirat atunci pe niște lemne” (Apariția). Întreg poemul e o parabolă, dar dorința poetului de a se identifica cu ipostaza de crucificat nu e singulară, ea apare și în alte poeme.

În poemul Maximum de durată, „nu putem face nimic” pentru că suntem „predați lumii”, „risipiți lumii”: „ni-s mâinile prinse de frică, de predare”.

„Într-un fel numai moartea/ Te face om”, cugetă poetul, „te scapă de alții”: de cei care te obligă să trăiești risipit și să te predai lumii, dar și de „alții” din tine, de identitățile tale false, de realitatea psihică schizoidă.

„Trăiești în lume, dar mori în tine,/ În eu”: de trăit trăiești în lume, dar de murit mori singur, chiar dacă ar fi toată lumea împrejurul tău. Mori tu cu tine și în tine. Sau poți să „mori în tine” duhovnicește, deși trăiești în lume, poți să mori lumii, adică să fii mort pentru lume și pentru dorințele ei pătimașe.

„E o victorie aceasta, imensă: a cuceririi tale/ De către tine, distrugând, ca la orice învingere,/ Ce-ai cucerit”. Distrugând cuceririle tale din această lume, cele la care te-au forțat lumea și patimile tale. Și aceasta este „victoria cuceririi tale de către tine”.