Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [60]

Citim iarăși, într-un poem fără titlu:

Stau în atenția luminii
În rând cu îngerii și crinii,
Sunt pus pe listă ei și eu,
M-a scris cu mâna-i dumnezeu

„Ai grijă și de el – a zis –
Uite pe lista ta l-am scris,
Arată-i țâța ta-n oglindă
Și miere picură-i pe limbă.

Că-n el mi-am pogorât eu sila
S-o plimbe-n lume, uriașă,
Cum duce prin pustiu cămila
Licărul mării în cocoașă”.

Sentimentul religios, evlavia poetului sunt obturate pentru ochii cenzurii nemiloase prin utilizarea câtorva subterfugii: cuvintele „Lumină” și „Dumnezeu” scrise cu minusculă, „țâța” introdusă aparent cu sens persiflant și necuvios în text, „sila” care are aici sensul arhaic, etimologic, dar de care cenzorii comuniști, cel mai probabil, nu aveau habar, și, în fine, obscuritatea poetică, care a constituit pentru mai mulți poeți ai noștri, în diverse contexte istorice, o umbrelă extrem de eficace.

Acest poem fără titlu e o artă poetică suavă, o autodefinire angelică a poetului care crede în taină în forța sa de creație, în faptul că e un ales al lui Dumnezeu.

„Stau în atenția luminii/ În rând cu îngerii și crinii” înseamnă: stau în atenția Luminii, a lui Dumnezeu care este Lumină, care a creat întreg universul și care proniază toată făptura: pe cea văzută și pe cea nevăzută/ spirituală, pe cea rațională și pe cea irațională deopotrivă. Dumnezeu poartă de grijă atât Îngerilor, cât și oamenilor, dar se îngrijește și de crinii câmpului, după cum El Însuși ne-a mărturisit:

„Priviți/ învățați de la crinii câmpului cum cresc! Nu se trudesc, nici nu torc! Și vă spun vouă că nici Solomon, în toată slava lui, [nu] s-a îmbrăcat ca unul dintre aceștia. Iar dacă iarba câmpului, [care] astăzi este iar mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, nu cu mult mai mult pe voi, puțin credincioșilor?” (Mt. 6, 28-30)[1].

De aceea și poetul poate spune: „Stau în atenția luminii [a Luminii]/ În rând cu îngerii și crinii”. Pentru că omul e făptură rațională, spirituală, pe care Dumnezeu o cinstește așezând-o în rând cu Îngerii Săi, dar și ființă trupească, neputincioasă, trup de care se îngrijește Același Dumnezeu care îmbracă imperial crinii câmpului.

„M-a scris cu mâna-i dumnezeu”, e convins poetul. E scris cu mâna lui Dumnezeu prin aducerea întru ființă, e scris „pe lista” celor care trebuie să existe, pe care Dumnezeu le-a gândit din veșnicie ca să existe. „Scrierea” lui Dumnezeu e o metaforă pentru actul creației Sale. În subtext, autorul uman care „scrie” poezie e un creator după chipul Creatorului, fiind hărăzit (dăruit cu har) de Făcătorul universului în acest sens, pentru ca să contemple cu sensibilitate, duioșie și dragoste întreaga creație.

Poetul e dat în grija Îngerului care îl păzește și îl inspiră: „Ai grijă și de el – a zis –/ Uite pe lista ta l-am scris/ Arată-i țâța ta-n oglindă/ Și miere picură-i pe limbă”.

„Țâța” sau „sânul”, în limbaj eclesiastic, al literaturii bisericești, semnifică bogăția harului, alăptarea neofiților, a pruncilor Bisericii, din darul lui Dumnezeu. „Arată-i țâța ta-n oglindă”, ca îndemn adresat Îngerului de către Dumnezeu, înseamnă: arată-i în oglinda minții sânul plin de înțelepciune dumnezeiască, inima care iubește îngerește toată făptura. Și, din această iubire și înțelepciune spirituală, „miere picură-i pe limbă”, traducându-i-le, adică, în cuvinte poetice.

Mierea și laptele sunt, încă din vechiul Testament, simboluri ale „pământului făgăduinței”, adică ale Raiului. Sfinților Patriarhi și poporului ales Dumnezeu îi promite pământul unde curge miere și lapte, care, într-o înțelegere înaltă, duhovnicească, nu este altul decât Raiul, Împărăția lui Dumnezeu.

De asemenea, despre „mierea” care „picură pe limbă” cred că nu trebuie să mai spun (decât inculților în domeniu) că e o foarte veche metaforă simbolizând dulceața harului și a cuvintelor inspirate de Dumnezeu. În această tradiție vorbea și Eminescu despre „cuvintele de miere,/ Închise în tratajul străvechii evanghelii” (Învierea). Sau, despre limba veche și trecutul literar: „Când privesc zilele de-aur a scripturelor române /…/ Văd poeți ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere” (Epigonii). La același tip de poezie inspirată se referă și Sorescu.

Și descoperim, în felul acesta, încă un poet român care înțelege că limba poeziei ar trebui să fie îngerească, pe lângă Eminescu, Barbu sau Nichita Stănescu.

În fine, strofa ultima reflectă concepția înaltă, romantic-modernistă, despre poezie, pe care o nutrea Sorescu: „Că-n el mi-am pogorât eu sila/ S-o plimbe-n lume, uriașă,/ Cum duce prin pustiu cămila/ Licărul mării în cocoașă”.

„Sila” e un cuvânt de origine slavă, însemnând, în textele românești vechi, putere. Semnificația lui a fost deviată mai târziu, ajungând să aibă sens negativ. Dar Sorescu, aici, folosește termenul în sens etimologic.

Dumnezeu „Și-a pogorât” puterea Sa în poet, adică harul Său creator (chiar verbul „a pogorî” e arhaic-bisericesc, fiind folosit tocmai în contexte care vorbesc despre pogorârea harului sau a milei lui Dumnezeu pe pământ sau în oameni).

Poetul trebuie „să plimbe în lume” puterea lui Dumnezeu din el, să o dezvăluie „uriașă” în fața lumii, pentru că darurile lui Dumnezeu nu sunt niciodată mici, nesemnificative. Când cineva este și se simte înzestrat de la Dumnezeu cu un anumit dar, acesta se arată „uriaș” în fața oamenilor, pentru că întotdeauna copleșește eforturile umane lipsite de harul Său.

Astfel, poetul se aseamănă unei cămile, umblând prin „pustiu” (pustiul lumii – alt simbol evanghelic/ biblic) și purtând apă în cocoașă, pentru ca lumea să vadă, printr-o reflectare simbolică, „licărul mării” în burduful natural al poetului (în burduful lui de poezie), adică licărirea mării de frumusețe, iubire și înțelepciune dumnezeiască.

Așa cum poetul zărește „în oglindă” sânul îngeresc plin de darul dumnezeiesc, la fel el reflectă strălucirea mării dumnezeiești unei lumi însetate, prin licurul său de apă și lumină. Sau măcar acesta e idealul…

---

[1] Cf. Evanghelia după Matei, traducere și note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2011, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2011/08/11/evanghelia-dupa-matei/.