Predica la 26 de ani de la adormirea Fericitului Dumitru Teologul [4 octombrie 2019]

Iubiții mei[1],

în mod inexplicabil am uitat ziua de pomenire a Fericitului Dumitru Stăniloae, Părintele nostru, Teologul! Care a adormit în seara zilei de 4 octombrie 1993[2]. Tocmai ziua lui, a celui pe care îl pomenesc în rugăciune în fiecare zi, alături de Fericitul Ilie văzătorul de Dumnezeu și de Sfântul Ioannis Hrisostomos, împreună cu Preacurata Stăpână, Născătoarea de Dumnezeu, ca ocrotitorii și păzitorii noștri și ai casei noastre.

Pe la sfârșitul lui septembrie mi-am adus aminte pomenirea sa, dar la începutul lui octombrie, având mult de lucru, am uitat cu totul. Și astăzi mi-a amintit această mare zi a Bisericii articolul de aici[3], și m-am pus imediat la rugăciune pentru Părintele nostru Dumitru Teologul, omul lui Dumnezeu, cel providențial pentru teologia românească. Căci rugăciunea e modul în care vorbești cu Sfinții și te odihnești împreună cu ei.

Și, în cadrul rugăciunilor serii, am îmbinat Slujba Înmormântării Preoților cu rugăciunile Parastasului spre pomenirea sa, și am ajuns la această cântare: „La Tine s-a mutat Sfințitul Tău Slujitor, [Dumitru Teologul, Fericitul, Părintele nostru], îndumnezeindu-se acum, prin taina cea făcătoare de viață, Hristoase. Primește sufletul lui ca pe o pasăre în mâinile Tale, Mântuitorule! Așază-l pe el în curțile Tale cu cetele Îngerilor și odihnește pe acesta pe care l-ai luat cu porunca Ta, Doamne, pentru mare mila Ta!”[4].  Și cuvântul îndumnezeire, alături de pasăre, de pasăre curată, desăvârșită, au fost cuvintele care mi-au început predica de acum. Pentru că el este o pasăre îndumnezeită, o pasăre unică a Împărăției lui Dumnezeu, care m-a învățat și mă învață teologia cea dumnezeiască.

Și am început predica cu bucuria și cu pacea cu care mă bucur de Fericitul Dumitru în fiecare zi. Dar, în același timp, cu mirarea că în atâția ani nu am scris niciodată o predică la pomenirea sa. Și pentru mine este inexplicabil acest lucru. Pentru că evlavia mea reală pentru Fericitul Dumitru a început într-o vară – nu mai știu acum, pe loc, dacă în timpul facultății, al masterului sau al doctoratului –, când a făcut o minune imensă în viața mea. Atunci i-am simțit prima oară sfințenia vieții sale, deși fusesem copleșit din prima de teologia și de viața lui. Adică din timpul anilor de seminar.

Însă, când Sfântul Dumitru, Părintele nostru, a intervenit în mod dumnezeiește în viața mea, datorită rugăciunilor mele către el, atunci Teologul a devenit Sfântul pentru mine și mi s-a revelat teologia lui în amplitudinea sa. Adică am putut să văd măreția lui copleșitoare, muntele teologiei sale, într-o lumină clară, beatitudinală.

Nu i-am vorbit despre minune decât soției mele și evlavia noastră față de Fericitul Dumitru a crescut constant, pentru că a mai făcut și alte minuni în viața noastră, a amândurora. Tocmai de aceea el este fundamental pentru noi și pentru casa noastă: atât ca Sfânt Teolog, prin opera și viața sa, cât și ca Sfânt milostiv și iubitor față de noi, prin continua sa purtare de grijă.

Însă primul om pe care l-am auzit vorbind cu evlavie despre Fericitul Dumitru a fost Părintele Gherasimos[5], după numele său de Monah aghiorit, sau, după numele său de Mirean, venerabilul Profesor Stilianos Papadopulos [Στυλιανός Παπαδόπουλος][6]. S-a petrecut la o mare întrunire teologică, la București, întru pomenirea sa. Și Profesorul Stilianos a fost singurul care, în mod răspicat, s-a rugat lui ca unui Sfânt și a mărturisit că îl consideră un Sfânt. Acest lucru m-a făcut să mă rog Fericitului Dumitru cu încredere, ca unui Sfânt, și el a reintrat în viața mea printr-o minune, la un mod mult mai abisal, și s-a făcut tot mai minunat întru ochii noștri. În ochii inimii noastre.

Și atunci am înțeles că Sfinții nu se descoperă oamenilor în mod evident, din prima, în adâncul lor, ci e nevoie ca și noi să mergem cu încredere, cu evlavie, spre ei și să ne rugăm lor. Pentru că întâlnirea cu Sfinții e descoperirea lor în viața noastră, e revelarea lor față de noi, pe măsură ce noi dorim o întâlnire reală cu ei.

Și pentru că am vorbit de minunile Sfântului Dumitru Teologul în viața noastră, prin care ne-a ajutat și ne-a întărit dumnezeiește, vă voi mărturisi una dintre ele. Doream să-mi încep munca teologică în mod sistematic și nu știam spre ce direcție. Începusem să lucrez la editarea operei Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu și, în același timp, începusem să scriu, în mod contemplativ, despre cărțile Scripturii. E vorba despre anii de facultate. N-avem surse teologice la îndemână, n-avem oameni de calibru teologic care să mă ajute, ci doar câțiva prieteni entuziaști, care au ținut loc de toate. Și, în ciuda lipsei de sprijin real în munca de cercetare teologică, și fără să am vreo perspectivă clară asupra a ceea ce am de făcut, într-o zi minunată, rugându-mă Dumnezeiescului Dumitru, astăzi pomenit, am primit în dar de la el…traseul teologic fundamental al vieții mele. Adică ideea de a scrie Teologia Dogmatică Ortodoxă la care lucrez, pentru că ea mă va împlini interior. Lucru care s-a petrecut în 2004-2005. Numai că minunea Dogmaticii, atunci, la început, părea atât de extraordinară, încât nu-mi puteam imagina nici pașii și nici munca pe care o cere o astfel de realizare teologică. Dar știam că trebuie să am o perspectivă genetică asupra dogmelor, pornind de la Scriptură și de la Părinți și de la cultul Bisericii, pentru ca să văd în mod punctual cum S-a revelat Dumnezeu în viața lumii.

Însă Sfântul Dumitru mi-a revelat atunci o manieră de lucru care lui nu i-a fost proprie! Și acest lucru m-a minunat cel mai mult atunci și de atunci până azi. Pentru că, în comparație cu modul în care el și-a scris teologia, pe bază de concluzii teologice, mie mi-a revelat să fac teologie pornind de la sursele teologice, făcând abstracție de tot ceea ce știu despre teologie. Și, din acest motiv, eu mi-am început Dogmatica pe baza revelației lui Dumnezeu din Scriptură, lăsându-L pe Dumnezeu să Îmi vorbească despre Sine în fiecare verset. Ca astfel, pas cu pas, să vedem care e teologia despre Dumnezeu, despre mântuire, despre Biserică etc. din Scriptură și cum s-a prelungit sau a fost aprofundată de Sfinții Părinți ai Bisericii.

Însă, pentru ca să vorbesc despre teologia Scripturii, trebuia să am o traducere reală a Scripturii. Și, pe când scriam teza doctorală, am început să mă apropii de Scriptură pe edițiile științifice ale Scripturii din limba greacă. Eu, cel care nu aveam cărți și nici prieteni teologi, am început să am zeci, sute, mii, zeci de mii de cărți teologice și, totodată, și prieteni teologici. Pentru că, în mod minunat, Fericitul Dumitru nu mi-a dat numai ideea de lucru, ci, în mod metodic, se ocupă de toate sursele de care eu am nevoie. Și an de an, pe când eu traduc Scriptura, alături de ea având și alte proiecte teologice, Dogmatica se scrie în ritmul ei tulburător de frumos și de smerit.

În 2006, prin luminarea lui Dumnezeu, am început munca online. Iar ieșirea mea reală spre public se produce de atunci în fiecare zi. Dar n-am vorbit explicit până acum despre Dogmatica mea. Am publicat primul volum în 2015[7], însă, în taină, am lucrat la ea și voi lucra toată viața mea. Pentru că traducerea Dumnezeieștii Scripturi e un auxiliar al Dogmaticii, având nevoie de ea pentru a-mi scrie Dogmatica.

De ce Dumnezeiescul Dumitru m-a luminat să fac drumul invers al scrisului său teologic? De ce să nu continui cu concluzii peste concluzii teologice, de ce să nu rezum Sfinți și teologi de tot felul, ci, dimpotrivă, să o iau de la zero, ca și când n-aș ști nimic despre teologie? M-am întrebat câțiva ani la rând după minune. Și într-o zi am înțeles că drumul acesta al meu, pe care el mi l-a dăruit în mod minunat, este drumul de care are nevoie orice om în creșterea lui teologică. E drumul smerit de la simplu la complex. Pentru că eu privesc cu atenție textul Scripturii și scot din el teologia lui, apoi voi face același lucru și cu Sfinții Bisericii și cu cultul ei și cu dogmele și canoanele Bisericii. Și voi pune toate fărâmele de adevăr la un loc, în mod sistematic, pentru ca să vedem cum arată revelația lui Dumnezeu de-a lungul secolelor. Căci ceea ce interesează pe un om al credinței e adevărul mântuitor al lui Dumnezeu și nu speculațiile și contestările și bagatelizările teologice. Omul credincios citește teologie pentru ca să se lumineze în credința lui și pentru ca să se întărească în evlavia sa și în viața de sfințenie. Tocmai de aceea, o teologie care merge pe surse dăruie realitatea netrucată și ea e bucuria de taină a omului credincios.

Dacă mă întrebați azi-dimineață, pe când slujeam cele 3 Parastase pe care le-am avut la Biserică, despre ce o să fac în această seară, v-aș fi spus că am să mă rog și că am să citesc, apoi, ca să adorm, am să mă pun la televizor și în online, până îmi vine somnul. Dar iată că vorbesc despre Sfântul Dumitru, Părintele nostru, și vă spun niște lucruri de taină, pe care nu le știe nimeni în afară de soția mea. Și asta, pentru că el mi-a dezlegat inima și mâna să vi le scriu în această seară, și sunt surprins și eu de gestul pe care îl fac.

Eu nu l-am întâlnit pe Părintele Dumitru niciodată în viață! Eu m-am întâlnit cu cărțile lui, cu oameni care mi-au vorbit despre el și care îl cunoscuseră, cu mormântul lui de la Cernica și cu el în rugăciune. Dar nu cred că am pierdut nimic esențial prin faptul că nu l-am cunoscut pe când trăia cu noi. Pentru că acum, duhovnicește, din slava lui Dumnezeu, l-am cunoscut și îl cunosc atât de interior, încât nici nu mi-aș fi putut imagina vreodată acest lucru.

Mai înainte ca să mă rog și să predic, am scris pe Facebook despre el: „Mesajul său e acesta: ajungi Teolog dacă slujești, scrii, traduci, te dărui în fiecare zi”. Pentru că el a scris și a tradus enorm de mult, tocmai pentru că s-a dăruit zilnic. Fiind neînțeles, urât, minimalizat, marginalizat, gelozit, plagiat de mulți, Părintele Dumitru și-a sfințit viața și și-a scris opera. Consecvența lui teologică – care i-a enervat pe mulți dintre contemporani, dar care îi enervează și pe mulți dintre urmașii teologici – a biruit și biruie în istorie! Căci conștiințele oamenilor credincioși, luând opera lui în mână, se întâlnesc cu o muncă sfântă, binecuvântată de Dumnezeu din destul, și ea îi smerește. Pentru că și el s-a smerit în fața lui Dumnezeu, muncind și slujind zilnic lui Dumnezeu și oamenilor.

Așa că Părintele Dumitru mi-a dat asceza Dogmaticii, prin sfintele sale rugăciuni, acest jug dulce al teologiei, care mă obosește și mă împlinește zilnic. Și mă bucur să îi mulțumesc și public pentru marea sa milă cu mine și pentru minunile sale cele atât de delicate. Căci dacă Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu mă făcuse isihast, prin sfintele sale rugăciuni, Sfântul Dumitru Teologul m-a făcut, tot prin sfintele sale rugăciuni, teolog. Și acești Sfinți Părinți ai sufletului meu vor să îmbin în viața mea rugăciunea cu scrisul, liniștirea cu traducerea, slujirea cu propovăduirea. Adică am ce face și ziua și noaptea, toată ziua și toată noaptea, având grijă, totuși, să nu mai intru în stări de surmenaj extrem ca anul trecut.

Pe scurt: sunt foarte recunoscător Fericitului Dumitru Stăniloae! Și cred că trebuie să fim cu toții recunoscători și, noi, românii lui, dar și creștinii ortodocși din întreaga lume, cât și „creștinii” din afara Bisericii. Pentru că în teologia lui sunt izvoare de viață și de luminare pentru toți. El a privit peste tot în Biserică adevărul lui Dumnezeu și peste tot în lume. Avem nevoie de oameni cu deschiderea lui, cu dragoste lui față de adevăr, cu sensibilitatea sa față de patria sa, cu recunoștința sa față de Sfinții Bisericii. Avem nevoie de teologi verticali, de oameni care să caute adevărul cu nesaț și care să-l propovăduiască cu mărime de suflet.

Tocmai de aceea, pomenirea sa de peste an trebuie să fie moment de bucurie pentru toți, zi de veselie dumnezeiască pentru Biserica noastră. Căci avem un Sfânt nespus de mare de arătat lumii, pe care trebuie să îl traducem și să-l comentăm, dar, mai ales, să-l urmăm în viața noastră de credință. Amin!


[1] Începută la 15. 54, în zi de sâmbătă, pe 5 octombrie 2019. Cer înnorat, 16 grade, vânt de 6 km/ h.

[2] Cf. https://www.teologiepentruazi.ro/cv-pr-prof-acad-dr-dumitru-staniloae/.

[3] A se vedea: https://basilica.ro/parintele-staniloae-5-aspecte-pe-care-trebuie-sa-le-stii-despre-teologul-crucii/.

[4] Molitfelnic, ed. BOR 2002, p. 288-289.

[5] Am amintit un moment important pentru mine în predica de aici, în n. 22: https://www.teologiepentruazi.ro/2017/04/19/predica-despre-diverse-locuri-scripturale-si-patristice-3/.

[6] Cf. https://el.wikipedia.org/wiki/Στυλιανός_Παπαδόπουλος.

[7] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2015/06/12/teologia-dogmatica-ortodoxa-vol-1/.

Predică la Duminica a XX-a după Cincizecime [2019]

Iubiții mei[1],

în relația cu Dumnezeu sunt fundamentale sinceritatea față de El și slujirea Lui cu evlavie. Căci din sinceritatea în fața lui Dumnezeu vine toată manifestarea evlavioasă față de El.

– Și ce înseamnă să fim sinceri cu Dumnezeu?

– Să Îi spunem Lui tot ceea ce trăim noi! Să fim cu totul deschiși față de El, în așa fel încât să nu avem niciun ascunziș, nicio îndoială, nicio reținere în a-I vorbi despre tot ceea ce gândim, simțim, vrem, ne doare, avem nevoie. Căci Dumnezeu dorește, în iubirea Lui nețărmurită față de noi, în relația Lui de infinită intimitate cu noi, ca noi să Îi vorbim despre tot ceea ce vrem. Și nu consideră vreo pierdere de timp această confesiune totală, detaliată, continuă a sufletului nostru, pentru că așa arată credința sinceră, plină de încredere și de iubire față de El. Ci, dimpotrivă, când nu mai vorbești cu Dumnezeu, când nu I te mai mărturisești despre toate lucrurile vieții tale și despre ce gândești și simți și despre oamenii pe care îi întâlnești, atunci e semn de răceală și de lipsă de evlavie față de El.

Și oamenii care vorbesc cu Dumnezeu despre toate ale lor se cunosc! Se cunosc mai ales când Îi slujesc lui Dumnezeu și când se spovedesc. Pentru că omul învățat cu mărturisirea continuă în fața lui Dumnezeu știe să își spovedească păcatele sale. Le cunoaște, le spune pe scurt, îl doare pentru ele, pentru că păcatele lui sunt pururea înaintea sa. Nu se spovedește de formă, ci din nevoie reală! Pentru că dorește să primească mereu harul lui Dumnezeu în lupta cu patimile sale. Și când el Îi slujește lui Dumnezeu are conștiința că e om păcătos, că e om nevrednic de Dumnezeu, că e om care întotdeauna este iertat de Dumnezeu și care trăiește din iertarea Lui. Și având conștiința vie a păcatelor sale și, în același timp, a milei lui Dumnezeu cu el, cel credincios este plin de evlavie și de delicatețe față de Dumnezeu, pentru că el Îi slujește lui Dumnezeu, Celui care e mereu cu el și îl ajută în toate.

Însă nu poate exista evlavie reală, frumoasă, mântuitoare într-un om care le face pe toate de ochii lumii sau strict tipiconal. Pentru că evlavia înseamnă slujire cu frică de Dumnezeu și, în același timp, cu bucurie de Dumnezeu. Ai conștiința că stai în fața lui Dumnezeu Atotțiitorul, că stai în fața Celui care a făcut și ține toate întru existență, și aceasta înseamnă a avea frica Lui, dar, pentru că Îl cunoști pe El din intimizarea Lui cu tine, trăiești în același timp și iubirea pentru El. Frica Lui nu exclude iubirea pentru El! Frica Lui se unește în mod dumnezeiește în noi cu iubirea Lui și rezultă evlavia, evlavia dumnezeiască, cea prin care Îi slujim cu adevărat lui Dumnezeu.

Căci, ca Preot, știi că Îi slujești lui Dumnezeu, Celui de care nu ești vrednic niciodată, și asta te umple de frică sfântă, dumnezeiască. Însă, în același timp, Preoția Lui, pe care ai primit-o de la El prin Episcop, îți dă încrederea să te apropii de El cu dragoste, cu dragoste multă, adică fiind un om al evlaviei. Pentru că frica Lui se unește în tine cu iubirea Lui și, trăindu-le pe amândouă în mod paradoxal, tu ești un Slujitor evlavios al lui Dumnezeu. Căci trăiești în același timp, într-un mod bucuros, transcendența și imanența lui Dumnezeu. Transcendența sau apofatismul Lui desăvârșit ne învață frica sfântă de El. Pentru că El este mai presus de toate cele create, dar Făcătorul a toate și Cel care ține și pătrunde toate cu slava Lui cea veșnică. Pe când, în imanența sau în catafatismul Său iconomic preadumnezeiesc, El Se revelează nouă în mod personal și ne umple de slava Lui în Biserica Sa, învățându-ne iubirea Lui cea dumnezeiască.

Și tot cel credincios, care Îi slujește Lui cu evlavie, este legat duhovnicește de El, de Cel care este izvorul întregii existențe, pentru că e umplut de dragostea Lui nesfârșită. Însă dragostea Lui este plină de apofatismul Său, de existența Sa incomparabilă și veșnic dăruitoare. Și din dragostea Lui învățăm frica de El, după cum din frica de El se naște dragostea Lui ca o floare străină, după expresia Sfântului Maximos Mărturisitorul, la a cărui Viață extinsă lucrez.

Dar cel care e plin de evlavie față de Dumnezeu e plin și de atenție și de delicatețe față de oameni. Pentru că oamenii nu sunt nume goale pentru el, ci împreună-părtași la mântuire. Căci tot omul se poate mântui în Biserica lui Dumnezeu, devenind un locaș viu, duhovnicesc al Stăpânului. Și din raportarea noastră față de oameni se vede relația sau lipsa relației noastre vii cu Dumnezeu.

Iar Evanghelia de azi [Lc. 7, 11-16], vorbindu-ne de raportarea Domnului plină de milă, de atenție, de înțelegere față de mama îndoliată [v. 13], ne vorbește despre relația autentică cu oamenii. Căci pentru a vorbi și a lucra cu oamenii trebuie să îi vezi, să îi simți, să îi cunoști în adâncul lor. Iar, în fața morții, noi trebuie să fim alături de oameni, să îi sprijinim în mod real, pentru că nu moartea are ultimul cuvânt, ci iubirea. Iubirea noastră pentru Dumnezeu și pentru oameni.

Domnului I se face milă de mamă, de mama singură și îndurerată, pentru că El nu dorește ca noi să fim singuri și triști. El îi cere acesteia să nu mai plângă [v. 13], adică să nu mai vadă moartea ca pe o dramă, ci ca pe o trecere de la viață la adevărata viață a omului, cea veșnică. Și îl scoală, îl ridică, îl învie din moarte pe copilul ei [v. 14], readucând sufletul lui în trup, pentru că El este învierea și viața cea veșnică și fericită a Sfinților Lui. Și de aceea, viața de acum trebuie să o trăim cu conștiința că moartea e trecerea noastră la Domnul și că adevărata viață e viața veșnică cu El și cu Îngerii și Sfinții Lui.

În Apostolul zilei [Gal. 1, 11-19], Sfântul Pavlos ne încredințează de faptul că Evanghelia lui i-a fost descoperită de Domnul [v. 12]. Dar și nouă tot El trebuie să ne descopere Scriptura și cărțile Sfinților Lui, pentru că trebuie să ne lumineze asupra învățăturilor sfinte ale credinței noastre.

Sfântul Pavlos se confesează, se face vulnerabil în fața oamenilor, vorbindu-ne despre cum a prigonit el Biserica [v. 13]. Dar Cel care l-a schimbat pe Dumnezeiescul Pavlos, pe gura evanghelică a Bisericii, ne schimbă și pe noi. Pentru că și noi avem un trecut de care ne rușinăm. Și noi avem păcate făcute din neștiință, din râvnă rea. De aceea, dacă ne asumăm trecutul personal, cu toate neștiințele și păcatele lui, atunci avem conștiința smerită de robi ai lui Dumnezeu. Pentru că robii Lui Îi slujesc Lui cu conștiința că trăiesc din mila Lui cea negrăită.

Dumnezeu ne-a chemat și pe noi prin harul Său [Gal. 1, 15] și El dorește să Se descopere și în noi [Gal. 1, 16]. Dorește să Își arate mila și bogăția științei Lui și multa Sa dăruire de har. Dar pentru a le primi trebuie să fim sinceri cu El și plini de evlavie.

Și e atât de simplu ceea ce ne cere El!…Pentru că putem fi sinceri cu El tot timpul și evlavia Lui poate țâșni din noi tot timpul.

Așadar, iubiții mei, câți Îi slujim lui Dumnezeu, să Îi slujim cu simplitate și cu sinceritate! Orice slujire liturgică e simplă și profundă în adâncul ei. Ea cuprinde cuvinte, gesturi și mișcări evlavioase, pe care trebuie să le faci din adâncul tău. Dacă slujirea Lui pornește din adâncul tău, atunci e reală. Dacă îți lași inima să curgă în afară, în cuvintele și în gesturile tale, atunci te rogi și Îi slujești Lui cu adevărat. Dar dacă în mod ipocrit te arăți oamenilor că slujești, atunci nu ai nicio pace și nicio sporire interioară și nicio bucurie sfântă, pentru că nu țâșnește evlavia din tine ca apa dintr-un izvor.

Slujiți Domnului cu bucurie mare, cu inimă largă, iubitoare!

Slujiți Lui prin tot ceea ce faceți!

Pentru că viața bisericească e împlinire sfântă, dumnezeiască, și nu trebuie să o ratați. Amin!


[1] Începută la 7. 50, în zi de marți, pe 1 octombrie 2019. Cer senin, 16 grade, vânt de 11 km/ h.