Predică la Duminica a XX-a după Cincizecime [2019]
Iubiții mei[1],
în relația cu Dumnezeu sunt fundamentale sinceritatea față de El și slujirea Lui cu evlavie. Căci din sinceritatea în fața lui Dumnezeu vine toată manifestarea evlavioasă față de El.
– Și ce înseamnă să fim sinceri cu Dumnezeu?
– Să Îi spunem Lui tot ceea ce trăim noi! Să fim cu totul deschiși față de El, în așa fel încât să nu avem niciun ascunziș, nicio îndoială, nicio reținere în a-I vorbi despre tot ceea ce gândim, simțim, vrem, ne doare, avem nevoie. Căci Dumnezeu dorește, în iubirea Lui nețărmurită față de noi, în relația Lui de infinită intimitate cu noi, ca noi să Îi vorbim despre tot ceea ce vrem. Și nu consideră vreo pierdere de timp această confesiune totală, detaliată, continuă a sufletului nostru, pentru că așa arată credința sinceră, plină de încredere și de iubire față de El. Ci, dimpotrivă, când nu mai vorbești cu Dumnezeu, când nu I te mai mărturisești despre toate lucrurile vieții tale și despre ce gândești și simți și despre oamenii pe care îi întâlnești, atunci e semn de răceală și de lipsă de evlavie față de El.
Și oamenii care vorbesc cu Dumnezeu despre toate ale lor se cunosc! Se cunosc mai ales când Îi slujesc lui Dumnezeu și când se spovedesc. Pentru că omul învățat cu mărturisirea continuă în fața lui Dumnezeu știe să își spovedească păcatele sale. Le cunoaște, le spune pe scurt, îl doare pentru ele, pentru că păcatele lui sunt pururea înaintea sa. Nu se spovedește de formă, ci din nevoie reală! Pentru că dorește să primească mereu harul lui Dumnezeu în lupta cu patimile sale. Și când el Îi slujește lui Dumnezeu are conștiința că e om păcătos, că e om nevrednic de Dumnezeu, că e om care întotdeauna este iertat de Dumnezeu și care trăiește din iertarea Lui. Și având conștiința vie a păcatelor sale și, în același timp, a milei lui Dumnezeu cu el, cel credincios este plin de evlavie și de delicatețe față de Dumnezeu, pentru că el Îi slujește lui Dumnezeu, Celui care e mereu cu el și îl ajută în toate.
Însă nu poate exista evlavie reală, frumoasă, mântuitoare într-un om care le face pe toate de ochii lumii sau strict tipiconal. Pentru că evlavia înseamnă slujire cu frică de Dumnezeu și, în același timp, cu bucurie de Dumnezeu. Ai conștiința că stai în fața lui Dumnezeu Atotțiitorul, că stai în fața Celui care a făcut și ține toate întru existență, și aceasta înseamnă a avea frica Lui, dar, pentru că Îl cunoști pe El din intimizarea Lui cu tine, trăiești în același timp și iubirea pentru El. Frica Lui nu exclude iubirea pentru El! Frica Lui se unește în mod dumnezeiește în noi cu iubirea Lui și rezultă evlavia, evlavia dumnezeiască, cea prin care Îi slujim cu adevărat lui Dumnezeu.
Căci, ca Preot, știi că Îi slujești lui Dumnezeu, Celui de care nu ești vrednic niciodată, și asta te umple de frică sfântă, dumnezeiască. Însă, în același timp, Preoția Lui, pe care ai primit-o de la El prin Episcop, îți dă încrederea să te apropii de El cu dragoste, cu dragoste multă, adică fiind un om al evlaviei. Pentru că frica Lui se unește în tine cu iubirea Lui și, trăindu-le pe amândouă în mod paradoxal, tu ești un Slujitor evlavios al lui Dumnezeu. Căci trăiești în același timp, într-un mod bucuros, transcendența și imanența lui Dumnezeu. Transcendența sau apofatismul Lui desăvârșit ne învață frica sfântă de El. Pentru că El este mai presus de toate cele create, dar Făcătorul a toate și Cel care ține și pătrunde toate cu slava Lui cea veșnică. Pe când, în imanența sau în catafatismul Său iconomic preadumnezeiesc, El Se revelează nouă în mod personal și ne umple de slava Lui în Biserica Sa, învățându-ne iubirea Lui cea dumnezeiască.
Și tot cel credincios, care Îi slujește Lui cu evlavie, este legat duhovnicește de El, de Cel care este izvorul întregii existențe, pentru că e umplut de dragostea Lui nesfârșită. Însă dragostea Lui este plină de apofatismul Său, de existența Sa incomparabilă și veșnic dăruitoare. Și din dragostea Lui învățăm frica de El, după cum din frica de El se naște dragostea Lui ca o floare străină, după expresia Sfântului Maximos Mărturisitorul, la a cărui Viață extinsă lucrez.
Dar cel care e plin de evlavie față de Dumnezeu e plin și de atenție și de delicatețe față de oameni. Pentru că oamenii nu sunt nume goale pentru el, ci împreună-părtași la mântuire. Căci tot omul se poate mântui în Biserica lui Dumnezeu, devenind un locaș viu, duhovnicesc al Stăpânului. Și din raportarea noastră față de oameni se vede relația sau lipsa relației noastre vii cu Dumnezeu.
Iar Evanghelia de azi [Lc. 7, 11-16], vorbindu-ne de raportarea Domnului plină de milă, de atenție, de înțelegere față de mama îndoliată [v. 13], ne vorbește despre relația autentică cu oamenii. Căci pentru a vorbi și a lucra cu oamenii trebuie să îi vezi, să îi simți, să îi cunoști în adâncul lor. Iar, în fața morții, noi trebuie să fim alături de oameni, să îi sprijinim în mod real, pentru că nu moartea are ultimul cuvânt, ci iubirea. Iubirea noastră pentru Dumnezeu și pentru oameni.
Domnului I se face milă de mamă, de mama singură și îndurerată, pentru că El nu dorește ca noi să fim singuri și triști. El îi cere acesteia să nu mai plângă [v. 13], adică să nu mai vadă moartea ca pe o dramă, ci ca pe o trecere de la viață la adevărata viață a omului, cea veșnică. Și îl scoală, îl ridică, îl învie din moarte pe copilul ei [v. 14], readucând sufletul lui în trup, pentru că El este învierea și viața cea veșnică și fericită a Sfinților Lui. Și de aceea, viața de acum trebuie să o trăim cu conștiința că moartea e trecerea noastră la Domnul și că adevărata viață e viața veșnică cu El și cu Îngerii și Sfinții Lui.
În Apostolul zilei [Gal. 1, 11-19], Sfântul Pavlos ne încredințează de faptul că Evanghelia lui i-a fost descoperită de Domnul [v. 12]. Dar și nouă tot El trebuie să ne descopere Scriptura și cărțile Sfinților Lui, pentru că trebuie să ne lumineze asupra învățăturilor sfinte ale credinței noastre.
Sfântul Pavlos se confesează, se face vulnerabil în fața oamenilor, vorbindu-ne despre cum a prigonit el Biserica [v. 13]. Dar Cel care l-a schimbat pe Dumnezeiescul Pavlos, pe gura evanghelică a Bisericii, ne schimbă și pe noi. Pentru că și noi avem un trecut de care ne rușinăm. Și noi avem păcate făcute din neștiință, din râvnă rea. De aceea, dacă ne asumăm trecutul personal, cu toate neștiințele și păcatele lui, atunci avem conștiința smerită de robi ai lui Dumnezeu. Pentru că robii Lui Îi slujesc Lui cu conștiința că trăiesc din mila Lui cea negrăită.
Dumnezeu ne-a chemat și pe noi prin harul Său [Gal. 1, 15] și El dorește să Se descopere și în noi [Gal. 1, 16]. Dorește să Își arate mila și bogăția științei Lui și multa Sa dăruire de har. Dar pentru a le primi trebuie să fim sinceri cu El și plini de evlavie.
Și e atât de simplu ceea ce ne cere El!…Pentru că putem fi sinceri cu El tot timpul și evlavia Lui poate țâșni din noi tot timpul.
Așadar, iubiții mei, câți Îi slujim lui Dumnezeu, să Îi slujim cu simplitate și cu sinceritate! Orice slujire liturgică e simplă și profundă în adâncul ei. Ea cuprinde cuvinte, gesturi și mișcări evlavioase, pe care trebuie să le faci din adâncul tău. Dacă slujirea Lui pornește din adâncul tău, atunci e reală. Dacă îți lași inima să curgă în afară, în cuvintele și în gesturile tale, atunci te rogi și Îi slujești Lui cu adevărat. Dar dacă în mod ipocrit te arăți oamenilor că slujești, atunci nu ai nicio pace și nicio sporire interioară și nicio bucurie sfântă, pentru că nu țâșnește evlavia din tine ca apa dintr-un izvor.
Slujiți Domnului cu bucurie mare, cu inimă largă, iubitoare!
Slujiți Lui prin tot ceea ce faceți!
Pentru că viața bisericească e împlinire sfântă, dumnezeiască, și nu trebuie să o ratați. Amin!
[1] Începută la 7. 50, în zi de marți, pe 1 octombrie 2019. Cer senin, 16 grade, vânt de 11 km/ h.