Călătorind spre Emausul dezlegărilor (vol. 2)

*

Pr. Prof. Dr. Marin Ciulei, Călătorind spre Emausul dezlegărilor, vol. 2, tehnoredactare, corectură de text și note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Ed. Tipoalex, Alexandria, 2019, 230 p. [ISBN 978-606-621-115-4]

*

Îndemn stăruitor spre căutarea luminii credinței celei adevărate

„Făclie picioarelor
mele este legea Ta
și lumină
cărărilor mele”
[Ps. 118, 105].

Mărturiseam, în prefața volumului I al cărții de față, faptul că predicile încredințate atunci, dar și acum tiparului, nu au fost rostite într-un limbaj teologic cu desfășurări argumentative arborescente și fastidioase, ci mai degrabă sunt încercări omiletice, care să ofere raze de lumină din sfeșnicul cuvântului lui Dumnezeu (Mt. 5, 15; Mc. 4, 21).

De fapt, ne-am dorit și noi, și dorim și altora să se împărtășească din această Lumină (In. 8, 12), încât și alții să creadă în Lumină, pentru ca să fim fii ai Luminii (In. 12, 36), deschizându-ne spre ea ochii lăuntrici ai inimii și simțurile spirituale ale minții, ca să fim luminați de harul lui Dumnezeu.

Nu am uitat că „tăcerea, când este legată de simțăminte și gânduri curate este mai bună decât strigarea cu glas înalt”[1], dar nici cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „cel ce seamănă cu dărnicie, cu dărnicie va și secera” (II Cor. 9, 6). Deoarece credința împărtășită altora e un dar și ea a fost „dată Sfinților odată pentru totdeauna” (Iuda 1, 3). Iar pentru aflarea acestei credințe trebuie să ne străduim asemenea Apostolului Natanael (In. 1, 46-49), mai ales într-o societate desacralizată ca cea de astăzi. „La fel stau lucrurile și cu noi. Atunci când împărtășim credința noastră ortodoxă, nu suntem în stare să oferim argumente raționale, apărări și justificări. Adeseori tot ceea ce trebuie să facem e să spunem: „Vino și vezi!” [In. 1, 46]. Restul îl face Dumnezeu. El cunoaște fiecare om și adâncul inimii fiecăruia. Numai Dumnezeu poate întoarce o inimă și, vorbind fiecărei inimi, El singur face să se topească cinismul însetaților Natanaeli ai acestei lumi. Dar și noi trebuie să ne facem partea care ne revine”[2]. Deoarece, „credința este din auzire, iar auzirea [este] prin cuvântul lui Hristos” (Rom. 10, 17), rostit și tipărit de bună seamă.

„Urmărind îndumnezeirea omului după har, Biserica propune fiecărei generații de credincioși «o agendă» maximală întemeiată pe ideea de urcuș spiritual nesfârșit” împărtășit tuturor în mod divers. „Această diversitate cuprinzătoare transpune mesajul filantropiei divine și chestionează pedagogic aparențele. Să nu ne luăm după opinii, preconcepții și nici după verdictul, cel mai adesea eronat, al multora. Dumnezeu ne privește prin alte lentile, cu alte gânduri și concluzii decât ne privim noi întreolaltă. În fața tronului Său de Judecată nu mai operează pătimașele manevre și mistificări din această viață. Oaia cea pierdută, fiul risipitor, tâlharul mântuit – iată metaforele care ne sugerează ceva din logica inversă a ordinii transcendente. Dumnezeu cunoaște adâncul sufletesc al fiecăruia, îi străvede intențiile și faptele, măsoară adâncimea pocăinței, respinge falsa virtute și despoaie fariseismul, așa după cum descoperă pepita de aur a virtuții salvatoare în sufletele torturate de îndoială și disperare”[3].

Tocmai de aceea, îndemnul nostru este la credință, slavă și fapte bune, primind și trăind adevărurile mântuitoare, prin care urcăm de la literă la dobândirea Duhului dătător de viață. Să nu uităm ce ne învață Sfântul Grigorie Sinaitul († 1346): „cel ce caută înțelesurile poruncilor fără porunci [împlinite în viața sa n.n.], dorind să le afle doar prin învățătură și citire este asemenea celui ce-și închipuie umbra drept adevăr. Căci înțelesurile adevărului se dăruie celor ce se împărtășesc de adevăr”[4]. La fel ne învață și Sfântul Maxim Mărturisitorul († 662): „Dragostea se face cunoscută nu numai prin dăruirea de bani, ci cu mult mai mult prin împărtășirea cuvântului lui Dumnezeu și prin slujirea trupească”[5].

De aceea, nădăjduim ca într-o lume bântuită de atâtea rătăciri de la calea cea bună, cea spre Emausul încredințărilor, am îndrăznit să ne asumăm responsabilitatea și de data aceasta, și în acest mod, a semănării cuvintelor vieții veșnice (In. 6, 63).

Cu dorința și credința că vor veni zile, „zice Domnul Dumnezeu, în care voi trimite foamete pe pământ, nu foamete de pâine și nu sete de apă, ci de auzit cuvintele Domnului” (Amos 8, 11) sau după cum ne învață Sfântul Ioan Damaschin († 749): „Al meu este cuvântul, chiar dacă nu este al meu, ci este moștenire adânc teologhisită”[6], mărturisim că acest cuvânt l-am dăruit și noi din opaițul cunoașterii și al trăirii noastre în peste 4 decenii de Preoție.

Așadar, „să ne îngrijim [duhovnicește n.n.] de noi înșine, fraților, cu trezvie! Cine ne va da nouă timpul acesta de-l vom pierde? Vom căuta cu adevărat zilele acestea și nu le vom mai afla”[7]. Adică cu cuget veghetor și cu minte trează.

Prin urmare, vă îndemn să primim duhovnicește în sufletele noastre pe Dumnezeu Cuvântul și să facem și noi temple vii din inimile noastre, în care Mântuitorul Hristos să fie făclie și lumină pe căile vieții noastre (Ps. 118, 105).

Pr. Prof. Dr. Marin Ciulei,
15 august 2019.


[1] Sfântul Afraat Persanul († 345).

[2] Ieromonah Calinic (Berger), Provocări ale gândirii și vieții ortodoxe astăzireflecții despre temeiurile creștine, trad. de Maria-Cornelia și Diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2012, p. 201.

[3] Teodor Baconsky, Un parteneriat valoros și încă neglijat, în ziarul Telegraful Român, nr. 9-10 (1-15 martie 2019), p. 2.

[4] Filocalia românească, vol. 7, cu trad., introd. și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 1977, p. 98.

[5] Filocalia românească, vol. 2, ed. a II-a, cu trad., introd. și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. Harisma, București, 1993, p. 65.

[6] Cuvântări la sărbători împărătești, la sărbători ale Maicii Domnului și la Sfinți, trad. de Pr. Dr. Gabriel Mândrilă și Laura Mândrilă, Ed. IBMO, București, 2010, p. 173.

[7] Avva Dorotei în Filocalia românească, vol. 9, cu trad., introd. și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 1979, p. 575.


Mângâietorul sufletelor noastre
(Predică la Pogorârea Sfântului Duh)

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh!

Dreptmăritori creștini,

în Evanghelia de astăzi [In. 7, 37-53; 8, 12], Domnul a profețit primirea Duhului Sfânt. Căci Domnul a strigat și a zis: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea. Căci cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui. Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească aceia care cred în El. Căci încă nu era dat Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit” [In. 7, 37-39]. Iar la praznicul trecut, la Înălțarea Sa, Domnul i-a bucurat pe Ucenicii Lui tocmai cu făgăduința Duhului Sfânt [Lc. 24, 52]. Și pentru aceasta ei trebuia să fie uniți în rugăciune, pentru ca să se îmbrace cu putere de sus [Lc. 24, 49].

Iar ziua de astăzi e ziua Pogorârii Duhului Sfânt! Cunoscută în popor ca Rusaliile. Nume care reprezintă o românizare a zilei trandafirilor din lumea romană. Dar și ca Cincizecimea, pentru că a avut loc la 50 de zile după Paști. Și prin pogorârea harului Duhului Sfânt în Sfinții Apostoli s-a pus început văzut Bisericii. Pentru că s-a constituit prima comunitate creștină. Iar această sărbătoare e tot la fel de importantă pentru noi ca și Învierea Domnului.

Evreii aveau 3 mari sărbători și una dintre ele era și Cincizecimea. Căci prima mare sărbătoare era Paștele, când evreii sărbătoreau ieșirea lor din robia egipteană, a doua era Cincizecimea, ziua în care Domnul i-a dat lui Moise legea pe Muntele Sinai, care era și sărbătoarea secerișului. Cincizecimea se mai numea și Sărbătoarea Săptămânilor. Căci între Paști și Cincizecime erau 7 săptămâni. 7 x 7 = 49, iar a 50-a era Cincizecimea.  Iar a treia mare sărbătoare era Marea zi a ispășirii și Sărbătoarea corturilor.

Iar Evanghelia zilei, în fapt, este Apostolul zilei de astăzi [F. Ap. 2, 1-11]. Căci de aici aflăm ce s-a petrecut în ziua Cincizecimii. Și toți erau adunați în același loc [F. Ap. 2, 1]! Erau împreună. Nu lipsea niciunul. Căci erau cu toții în foișorul cel de sus, la etaj. Și harul Duhului Sfânt s-a arătat ca o suflare ca de vânt ce vine repede [F. Ap. 2, 2] și, sub chipul limbilor ca de foc, el a intrat în fiecare dintre ei [F. Ap. 2, 3]. De aceea, în popor, această duminică e numită Duminica Mare. Căci, după Duminica Învierii, această duminică e cea mai mare ca importanță în tot anul bisericesc.

Iar limbile Duhului nu sunt de foc, ci ca de foc! Pentru că nu era un foc material, ci unul spiritual. Iar cum focul material are calitatea de a lumina, dar și pe aceea de a arde, tocmai de aceea și focul harului dumnezeiesc este lumina lui Dumnezeu care ne luminează și care ne curățește pe noi de păcatele noastre. De aceea, praznicul de astăzi este unul al înnoirii. Și noi ne-am înnoit duhovnicește atunci când am primit Taina Sfântului Mir, pentru că am primit pecetea darului Sfântului Duh. Și toate cele ale lui Dumnezeu se înțeleg prin luminarea harului Sfântului Duh.

Și când Sfinții Apostoli au primit harul Duhului Sfânt la Ierusalim, atunci erau veniți și iudeii din diaspora [F. Ap. 2, 9-11]. Iar Duhul Sfânt i-a arătat preaînțelepți pe Apostolii Domnului în fața tuturor. Căci acum, la Cincizecime, El i-a îmbrăcat cu putere de sus și i-a făcut neînfricați. Și Sfântul Petru vorbește fără teamă, luminat fiind de Dumnezeu, și îi ceartă pe cei care L-au răstignit pe Domnul [F. Ap. 2, 36]. Iar în urma predicii Sfântului Petru s-au botezat ca la 3.000 de bărbați [F. Ap. 2, 41]. După care, în scurt timp, comunitatea creștină va număra cam 5.000 de bărbați [F. Ap. 4, 4].

De aceea, fiecare nou botezat al Bisericii este un nou mădular tainic al lui Hristos. E o nouă mlădiță din butucul viței. Pentru că El este vița [In. 15, 1]. Și noi nu putem fi mlădițe vii, duhovnicești, decât în relație cu Dumnezeu, Cel care ne dă nouă viața harului dumnezeiesc.

Și când au primit Apostolii harul Duhului? La ceasul al 3-lea din zi [F. Ap. 2, 15], adică la 9 dimineața. Și puterea lui Dumnezeu a făcut ca fiecare să audă cuvântul lui Dumnezeu în limba lui [F. Ap. 2, 8]. Și iată cât de importantă e limba în cultul Bisericii! Căci grecii au limba veche în cult, pe care cei de acum nu prea o înțeleg. Rușii, frații noștri pravoslavnici, de care ne cam lepădăm la ora actuală, au în cult slavona. Așa cum aveam și noi, pe când foloseam chirilica. Însă poporul român a avut inspirația și binecuvântarea de la Dumnezeu ca să introducă în cult propria sa limbă. Și asta când romano-catolicii, doar cu 30 de ani în urmă, au renunțat la limba latină în cult în favoarea limbilor naționale.

Dar ce s-a întâmplat în ziua Cincizecimii? Fiecare, în chip miraculos, a auzit cuvântul lui Dumnezeu rostit în limba lui [F. Ap. 2, 8]. Mare taină dumnezeiască! Dar a înțelege cuvântul lui Dumnezeu în limba ta e marea taină a Duhului Sfânt. Pentru că cei care n-au primit puterea Duhului Sfânt au considerat că Apostolii sunt beți [F. Ap. 2, 13]. Dar cei care auzeau cuvintele lui Dumnezeu le sorbeau, pentru că erau însetați duhovnicește. Însă numărul lor, deși a fost ca la cinci mii în cele din urmă, era totuși un număr mic, în comparație cu cei care puteau să creadă dintre evrei.

De aceea, și astăzi, tot la fel stau lucrurile. Căci ce zic oamenii care nu sunt aici? Pentru că ei nu își desfășoară viața cu Dumnezeu. Și Dumnezeu e ca soarele. El răsare pentru toată lumea. Dar Îl primește numai cel ce voiește. Și cei care nu vor să-L primească, ce spun despre noi, care pășim pragul Bisericii? Spun că suntem niște bătuți în cap, niște anacronici, care nu avem habar despre ce e cu noi. „Se duc și ei la Biserică pentru că așa s-a pomenit. Și chiar dacă înțeleg sau nu înțeleg ceva, se duc și ei acolo… Vai de ei, sărmanii!”. Căci chiar ne compătimesc…

Apoi, iubiți credincioși, eu cred că noi suntem cei puțini, care am primit cuvântul lui Dumnezeu! Și venim la fiecare Sfântă Liturghie ca oameni cinstitori de Dumnezeu. Pentru că prima calitate a Apostolilor a fost aceea de a proroci. Și a proroci nu înseamnă numai a vesti viitorul, ci și a înțelege prezentul. Fapt pentru care, atunci când venim la Biserică trebuie să venim din dragoste de Dumnezeu. Pentru că trebuie să venim cu bucuria întâlnirii cu Dumnezeu. Și, câteodată, ne dorim să ne întâlnim cu cineva drag, cu care nu ne-am mai văzut de mult. Întocmai cu aceasta trebuie să fie dorința noastră atunci când venim la Biserică. Și dacă simțim așa, atunci și în inimile noastre adie harul lui Dumnezeu. Adie suflarea Sfântului Duh.

Pentru că grecii au cuvântul πνεῦμα [pnevma] cu o semnificație foarte largă. Iar limba greacă are cel mai bogat lexic posibil. Și πνεῦμα înseamnă și duh și suflare și vânt. Iar „vântul [τὸ πνεῦμα] suflă unde voiește” [In. 3, 8]. Pentru că suflarea Duhului Sfânt nu o poate opri nimeni, după cum nici vântul nu poate fi oprit de nimeni. Vântul bate cum vrea, cât vrea, oriunde vrea. Întocmai este și cu suflarea Duhului Sfânt!

Însă Duhul Sfânt este Mângâietorul nostru. În grecește: Παράκλητος [Paraclitos] [In. 14, 26; 15, 26; 16, 7]. Și Παράκλητος vine de la verbul παρακαλέω [paracaleo], care înseamnă a ruga, a invita, a încuraja, a mângâia. Căci numai când vine Duhul, oamenii se zidesc duhovnicește și fața pământului inimii se înnoiește [Ps. 103, 31]. Iar Duhul Sfânt ține toate în existență. Pentru că El este Împăratul Cel ceresc și Mângâietorul, Ocrotitorul nostru și Dătătorul de viață. Iar Duhul nu purcede din Fiul, ci din Tatăl! Însă e trimis în lume de către Fiul. Și ce face Duhul? Dă chip lui Hristos în noi [Gal. 4, 19]! Pentru că Duhul ne face pe noi hristoși, adică creștini. Pentru că creștin e de la Hristos. Și prin harul Duhului noi trăim înnoirea vieții noastre [Rom. 6, 4].

Și ce au spus cei care au primit cuvântul lui Dumnezeu prin predica Sfântului Petru? Au spus: „Bărbați frați, ce să facem?” [F. Ap. 2, 37]. Și este o întrebare pe care trebuie să ne-o punem și noi. Și ce avem noi de făcut?… Trebuie să ne schimbăm viața! Să ne înnoim viața noastră. Să trăim ca oameni fără de păcat. Liberi de ceea ce ne înrobește. Și lucrul acesta nu îl putem face decât numai cu credință în Hristos.

Și ce este apa vie [In. 7, 38]? E harul cel dumnezeiesc! Și cu harul lui Dumnezeu în noi putem să vorbim cu Dumnezeu. Și, prin harul Său, vorbim cu Dumnezeu în calitate de fii ai Lui. De aceea, lui Dumnezeu Îi spunem Tată. Și dacă un tată își iubește copiii lui în mod firesc, cu cât mai mult ne iubește pe noi Tatăl nostru Cel din cer? Și nu ne putem numi fii ai Lui decât în Duhul Sfânt. Și cei care suntem înfiați duhovnicește prin Hristos, suntem împreună frați cu Fiul. Și de aceea, sărbătoarea de mâine este accentuarea importanței pogorârii Sfântului Duh, prin pomenirea tuturor celor trei persoane ale Preasfintei Treimi.

Iubiți frați și surori, ca să înțelegem ce înseamnă o viață creștină trebuie să nu uităm cuvintele Sfântului Serafim din Sarov: „Scopul vieții creștine este dobândirea Sfântului Duh”!

Și de ce Duhul Sfânt S-a pogorât sub chipul limbilor ca de foc? Pentru că nicio legătură nu e mai strânsă ca cea între cuvânt și limbă. Și Duhul este Sfințitorul nostru. Iar orice cuvânt se rostește cu limba pentru a fi auzit. Și ca să fii limba ca de foc a harului dumnezeiesc trebuie să ai cuvinte pline de har. Și pentru a propovădui cu adevărat, atunci Cuvântul trebuie să însoțească pe Duhul în predica noastră. Iar unde e Cuvântul și Duhul Sfânt, acolo e și Tatăl, adică întreaga Preasfântă Treime.

Și frunzele de tei sau de nuc din această zi sunt o trimitere la limbile duhovnicești ale Duhului. Și când bate vântul aceste frunze de tei sau de nuc au o muzicalitate, o melodie a lor. Care trimite la suflarea Duhului Sfânt. Și noi, în această zi, ne întoarcem acasă cu aceste simboluri ale Duhului Sfânt și cu dorința de a ne schimba mereu viața noastră. Fiindcă astăzi e momentul înnoirii legământului celui vechi. Căci, de acum, poporul cel ales al lui Dumnezeu este Biserica.

Iar Duhul Sfânt inspiră pe tot cel care dorește să Îl primească. Și vă prezint aici o prescură, făcută tot prin luminarea lui Dumnezeu. Și, dacă vă uitați, sunt reprezentate pe ea 12 stele și, deasupra lor, sunt 12 limbi. Căci, în cerul Bisericii, Apostolii strălucesc mai mult decât stelele. Căci Drepții ca luminătorii strălucesc. Și strălucesc în Împărăția lui Dumnezeu, pentru că au primit harul Duhului Sfânt. Iar pâinea aceasta e o vorbire despre Împărăția lui Dumnezeu. Pentru că și evreii, la Cincizecimea lor, aduceau un snop de grâu, care Îl indica pe Hristos, dimpreună cu două pâini, care vorbeau tainic despre unitatea celor două Testamente. Iar unitatea Bisericii e păstrată de Duhul Sfânt. Căci, dacă ne-ar părăsi Duhul Sfânt, ne-am fărâmița în mii de părți.

Duhul Sfânt e Duhul unității. După cum o pâine nu se face dintr-un bob de grâu, ci din multe, adunate și frământate la un loc, tot la fel toți creștinii formează Biserica. Și prețuiesc mult pe cea care a făcut această prescură. Iar simbolismul aparte al acestei prescuri nu e o banalitate! Dacă ai ochii credinței, ochii Duhului Sfânt, poți să vezi și în frunza de nuc limba ca de foc. Și te poți ruga lui Dumnezeu ca și tu să fii curățit. Iar dacă Dumnezeu te curățește, atunci nu mai consideri vorbirea în Duhul lui Dumnezeu o bolboroseală, ci un izvor de viață veșnică.

Să ne ajute Dumnezeu să ne schimbăm viața! Amin.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [61]

Într-un alt poem fără titlu, Sorescu se arată ostil reverențelor, socotind că „mai bine să ne uităm unii la alții”, pentru că „e suficient că ne vedem/ Că ne putem privi/ De după gardul trupului”.

Și e adevărat că trupul e gardul nostru, pentru că el nu lasă să se pătrundă în casa sufletului nostru. Dar putem privi dincolo de gard și putem ghici sau intui ce se întâmplă cu ceilalți…

Scrutarea sufletului prin trup, prin vălul materiei constituie, de altfel, unul dintre subiectele poeziei lui Sorescu. Și dacă nu se uită prin gardul trupului, atunci coboară ca-ntr-o fântână:

„Mă cobor la suflet, iată,/ De pe trup cad ca o piatră./ Spre adânc, spre-adânc mereu,/ Unde e să-l văd și eu? //

Funia mai lungă, soare,/ Lasă-mi-o spre cel tărâm,/ Unde nu sunt mâini, picioare,/ Ci numai un ochi rămân”… (Coborâre).

Pe lângă Nichita, Sorescu e un alt poet neomodernist care vorbește foarte des despre suflet. Și crede în rudenia lui cu „absolutul” (În cer).

Și mai știe că sufletul e podul spre Rai:

„Sufletul meu nici n-are pod/ Și zilnic dau să-l trec înot,/ Departe-i țărmul celălalt,/ Vadu-i adânc și ceru-nalt. //

Ca peștii, din abis, stâncoși,/ Răsar munți tineri, și munți roși,/ Contemplu palma lor de lut/ Și zic: Aici eu m-am născut. //

Buza-mi sărută-albastra zare,/ Cu setea muntelui de sare. //

Ce bine e că n-am nici pod,/ Că dorul meu e plin de glod./ Dacă mă-nec, mă țin de-un plai/ Și-not spre gura cea de rai” (Pod peste suflet).