Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [61]

Într-un alt poem fără titlu, Sorescu se arată ostil reverențelor, socotind că „mai bine să ne uităm unii la alții”, pentru că „e suficient că ne vedem/ Că ne putem privi/ De după gardul trupului”.

Și e adevărat că trupul e gardul nostru, pentru că el nu lasă să se pătrundă în casa sufletului nostru. Dar putem privi dincolo de gard și putem ghici sau intui ce se întâmplă cu ceilalți…

Scrutarea sufletului prin trup, prin vălul materiei constituie, de altfel, unul dintre subiectele poeziei lui Sorescu. Și dacă nu se uită prin gardul trupului, atunci coboară ca-ntr-o fântână:

„Mă cobor la suflet, iată,/ De pe trup cad ca o piatră./ Spre adânc, spre-adânc mereu,/ Unde e să-l văd și eu? //

Funia mai lungă, soare,/ Lasă-mi-o spre cel tărâm,/ Unde nu sunt mâini, picioare,/ Ci numai un ochi rămân”… (Coborâre).

Pe lângă Nichita, Sorescu e un alt poet neomodernist care vorbește foarte des despre suflet. Și crede în rudenia lui cu „absolutul” (În cer).

Și mai știe că sufletul e podul spre Rai:

„Sufletul meu nici n-are pod/ Și zilnic dau să-l trec înot,/ Departe-i țărmul celălalt,/ Vadu-i adânc și ceru-nalt. //

Ca peștii, din abis, stâncoși,/ Răsar munți tineri, și munți roși,/ Contemplu palma lor de lut/ Și zic: Aici eu m-am născut. //

Buza-mi sărută-albastra zare,/ Cu setea muntelui de sare. //

Ce bine e că n-am nici pod,/ Că dorul meu e plin de glod./ Dacă mă-nec, mă țin de-un plai/ Și-not spre gura cea de rai” (Pod peste suflet).

Did you like this? Share it:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *