Predică la Duminica a XXI-a după Cincizecime [2019]

Iubiții mei[1],

cei care disprețuiesc cuvintele nu știu că ele sunt purtătoare de viață. Pentru că un om este om prin cuvinte. Prin cuvintele pe care le-a învățat de la părinții lui, de la Școală, de la Biserică, de la societate. Căci toate lucrurile bune ale vieții noastre ne-au fost predate prin intermediul cuvintelor și ale gesturilor și ale faptelor de iubire față de noi. Și noi, la propriu, suntem niște cuvinte vii, pentru că la rândul nostru putem să exprimăm față de alții experiența noastră de viață.

Dar, pe cât de mici sunt cuvintele și pe cât de nesemnificative pot părea unora, pe atât ele sunt de importante pentru noi. Căci niciun cuvânt care ne vizează nu piere în vânt, ci el ne străbate întreaga ființă, uneori întreaga viață. Un cuvânt poate să ne tulbure sau să ne enerveze. Un cuvânt poate să ne amăgească sau să ne liniștească. Depinde ce pui în cuvinte și cum ajung cuvintele tale în inima omului căruia i te-ai adresat.

Când mergi la piață și cumperi semințe, semințe pentru legume, ele par niște mici gâze moarte. Niște realități muzeale. Iei în mână câteva semințe de roșii, de castraveți sau de ridichii și ele sunt uscate și părut moarte. Dacă n-ai fi văzut niciodată ce poate să răsară din aceste semințe, ai avea tot dreptul să te îndoiești de vitalitatea lor. Dar dacă le pui în pământ atunci când trebuie, la timpul lor, și uzi acel pământ, iar soarele îl încălzește și se întrunesc toate condițiile pentru încolțirea semințelor, atunci cele care păreau moarte se dovedesc foarte vii, nespus de vii, pentru că rodesc viață.

Însă viața e o ecuație pozitivă și nu o negație. Pentru că trebuie să existe sămânță, sămânță bună, dar și condiții de încolțire și de dezvoltare ale seminței. În sine, fără condiții prielnice, sămânța rămâne claustrată în ea însăși, rămâne o potențialitate. Dar, pusă în lucrare, sămânța devine o instituție, pentru că orice vrej de roșii e o fabrică de viață. Și acel vrej e dezvoltarea seminței, a acelei semințe ce părea nesemnificativă.

Cuvântul sămânță vine de la semen, seminis din latină, unde înseamnă tot sămânță[2]. Dar tot din cuvântul latin îl avem și pe semen, pe semenul nostru, pe cel care seamănă cu noi. Și de ce seamănă cu noi? Pentru că și el s-a născut din aceeași conjuncție a seminței bărbătești cu cea femeiască. Fiindcă scopul sexualității umane e acela de a produce sămânță, pentru că sămânța stă la fundamentul trupului copiilor noștri. Și noi, ca părinți, le dăm copiilor un trup din trupul nostru, pentru că le dăm sămânța noastră. Dar suntem împreună-creatori cu Dumnezeu ai copiilor noștri, pentru că El le dă copiilor noștri sufletele lor. Suflete care nu au preexistat trupului, ci care sunt create de El atunci când copilul se zămislește în uterul mamei sale. Căci copilul, din prima clipă a vieții sale, e suflet și trup, e un suflet întrupat, și are nevoi spirituale și materiale. Pentru că el este și sufletesc și trupesc în același timp, atâta timp cât are suflet spiritual și nemuritor, dar un trup muritor.

Însă, dacă noi suntem bolnavi, vom da copiilor noștri un trup bolnav. Pentru că Dumnezeu nu ne dă un suflet bolnav! El ne dă fiecăruia în parte un suflet curat, un suflet sănătos, pe care l-a creat numai pentru noi și care înregistrează doar viața noastră. Pentru că e al nostru, e unic, e doar pentru noi, căci e doar sufletul nostru. Însă învățăm păcatul, viața în păcat din uterul mamei noastre, pentru că intrăm în contact cu viciile umane și le acceptăm intrarea în noi.

Tocmai de aceea, Dumnezeu ne-a dat Botezul pentru a ne transfigura viața noastră din primele luni ale vieții noastre. Căci, prin Botez, El Însuși Se sălășluiește în noi prin slava Lui și trăiește în noi, făcându-ne pe noi duhovnicești. Dacă nu ne-am fi botezat în pruncie, am fi trăit moartea sufletească ca pe o realitate „firească”. Însă noi, cei botezați, cei înfiați de Dumnezeu, trăim viața cea duhovnicească, pentru că ea e viața firească, viața autentică, viața normală a oamenilor. Pentru că omul a fost creat de Dumnezeu pentru ca să trăiască cu El și să nu moară niciodată. Nefiresc e păcatul, cât și consecința păcatului: moartea. Păcatul și moartea sunt lucrurile nefirești ale omului!

De aceea, boala din trupul nostru e nefirească, pentru că e consecința păcatului. Dumnezeu nu a creat boala și nici moartea, ci ele sunt consecința păcatului. Și dacă am primit un trup bolnav de la părinți, acel trup e moștenirea grea pe care am primit-o. Și, în boala noastră, în bolile noastre, înțelegem în mod practic cât de rău e păcatul și cât de nefiresc e el pentru noi. Iar păcatul se perpetuează prin gânduri, prin cuvinte, prin gesturi, prin fapte, fiind un virus pe care îl considerăm „un aer proaspăt”. Dar cum tutunul nu ne face mai sănătoși, tot la fel păcatul ne face tot mai morți. Și ne trăim moartea încă de pe acum, această totală inadecvare, nepotrivire cu viața noastră, pentru că pactizăm interior cu păcatul în loc să ne bucurăm și să ne veselim împreună cu Domnul. Trăind în slava Lui și împlinind poruncile Sale.

Căci poruncile Domnului sunt acele cuvinte pe care noi le disprețuim, atunci când păcătuim. Ni se par niște „simple vorbe”, peste care credem că „putem să trecem foarte ușor”. Dar dacă trecem peste cuvintele Lui, care sunt ca niște geamanduri în ocean, ne înecăm. Pentru că ne aruncăm în moarte în loc să trăim fericiți pe pământ. Și fericirea pe pământ înseamnă tocmai a asculta de Dumnezeu, a împlini poruncile Sale! Pentru că poruncile Lui sunt viața noastră. Poruncile Lui sunt viața noastră duhovnicească, adevărata noastră viață, care ne face vii pentru veșnicie.

Semănătorul Își aruncă mereu în noi sămânța Lui [Lc. 8, 5]. Semănătorul nu minimalizează pe nimeni. El aruncă sămânța și în Iudas și în Pavlos, și în Iorga și în Hitler, și în Marin și în Ioana. Cuvântul Lui e pentru toți și accesul la El e garantat pentru toți. Pentru că nu există, dintru început, teren viran și teren mănos, ci tot omul pleacă în viață ca un teren mănos, ca un pământ cu ample posibilități de dezvoltare. Însă, cum ajungem noi, în viața noastră, de la pământ mănos la unul deșertic, e treaba noastră, treaba noastră rea, proastă. Căci, dacă ne greșim viața, atunci ne-o greșim pe barba noastră, pe alegerea noastră, pentru că nimeni nu alege în locul nostru. Chiar și atunci când pasăm responsabilitatea pe părinți, pe sistemul politic, pe alte condiții obiective, noi știm, de fapt, că am greșit, tocmai pentru că am vrut să greșim. Am ales greșit, pentru că am vrut să trăim așa după cum ne-am ales.

De aceea, sămânța în noi nu rodește, nu pentru că cuvântul lui Dumnezeu nu are putere, ci pentru că nu găsește în noi condițiile prielnice ca el să rodească și să devină o pajiște duhovnicească. Ne credem improprii cuvântului lui Dumnezeu, ne credem nevrednici de mântuirea lui Dumnezeu, și de aceea experimentăm moartea, cel mai nefiresc lucru al întregii existențe. Pentru că Dumnezeu a creat doar viața! Doar viața cu El, pentru că El ne-a vrut și ne vrea veșnic vii.

Aseară ascultam mărturia de viață a unui pastor penticostal[3], căruia i-a murit copilul, singurul, în primele luni de viață. Și când și-a îngropat copilul, pe care și-l dorise foarte mult, credința lui s-a clătinat. Pentru că nu înțelegea de ce Dumnezeu ne trimite astfel de dureri în viața noastră. Însă comunitatea în care era el, în loc să mai țină slujba, a venit după el la cimitir și l-a îmbrățișat. Și asta l-a făcut să-L simtă pe Dumnezeu aproape.

Pentru că Dumnezeu nu ne trimite doar cuvintele Lui, ci El ne și îmbrățișează, dacă ne dorim acest lucru. După cum nici noi nu considerăm că o relație e formată doar din cuvinte, ci și din gesturi, din fapte, din împreuna petrecere cu oamenii. Căci toate gesturile și faptele de iubire sunt condițiile prielnice pentru a răsări și a crește sămânța lui Dumnezeu din noi. Iubirea pentru oameni e apa care hrănește sămânța și soarele care o îmbrățișează.

Dar dacă am ajuns terenuri virane, pline de murdărie, nu e timpul pierdut! Ne putem ecologiza spațiul vieții noastre. Așa cum tinerii, luând sacul de gunoi, merg și strâng chiștoacele și peturile și reziduurile de tot felul de prin păduri, parcuri și străzi, tot la fel și noi putem să ne ecologizăm existența. Căci noi înșine am băgat patimile în noi! Noi am învățat să mințim, să furăm, să curvim, să ne prefacem, să ne certăm, să ne minimalizăm unii pe alții. Dacă nu am fi vrut, nu le-am fi făcut. Dar tocmai pentru că vrem, de aceea le și facem. Și nu sunt de vină familia, anturajul, societatea, sărăcia, boala pentru că noi păcătuim, ci doar noi înșine. Noi pierdem timpul, noi ne urâțim interior, noi ne omorâm sufletește și trupește.

Suntem călăii propriei noastre fericiri.

Suntem dictatorii propriei noastre tristeți.

Sămânța Lui ne este la îndemână, o putem înțelege, o putem accepta oricând în inima noastră, o putem lăsa să crească și să înflorească și să rodească în noi. Dar sămânța Lui trebuie citită! Trebuie citită în Scriptură, în cărțile Sfinților, în viețile lor, în Slujbele Bisericii, în istoria lumii, în concretul vieții noastre. Dacă nu citești tot timpul în cărți, în oameni, în lucruri, nu ai cum să primești sămânța Lui, sămânța adevărului și a vieții, adică adevărul Său cel mântuitor. Pentru că adevărul Lui ne eliberează de propria noastră moarte, de păcatele prin care ne sculptăm moartea în noi înșine.

Așadar, iubiții mei, noi am crezut în Domnul, pentru că vrem „ca să ne îndreptăm din credința lui Hristos [ἵνα δικαιωθῶμεν ἐκ πίστεως Χριστοῦ]” [Gal. 2, 16, BYZ]. Și când te îndrepți din sau prin credința în El, atunci nu mai stai cocoșat asupra patimilor. Pentru că lucrezi poruncile Lui cele drepte, care te fac vertical, te fac drept, te fac Sfânt înaintea Lui.

Și noi vrem să trăim lui Dumnezeu [Gal. 2, 19] sau cu El, pentru că vrem ca Hristos Domnul să trăiască în noi [Gal. 2, 20], dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, prin harul Lor. Și dacă ascultăm de Dumnezeu, atunci nu lepădăm harul Lui [Gal. 2, 21] cel mântuitor, pentru că lucrăm faptele mântuirii noastre.

Să ne întâlnim și mâine, la pomenirea Sfintei Maicii noastre Paraschevi, ca să ne bucurăm duhovnicește! Pentru că ea a crezut și a trăit potrivit credinței celei drepte, iar trupul său îndumnezeit e mărturia vie a sfințeniei sale. Amin!


[1] Începută la 7. 33, în zi de miercuri, 9 octombrie 2019. Cer senin, 5 grade, vânt de 3 km/ h.

[2] Cf. http://archives.nd.edu/cgi-bin/wordz.pl?keyword=semen.

[3] E vorba de Pastorul Florin Ianovici.

2 comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *