Predică la Duminica a XXIII-a după Cincizecime [2019]

Iubiții mei[1],

educația copiilor începe din prima lor zi de viață și ea este fundamentală pentru fiecare dintre noi. Căci educatio, educationis înseamnă ridicare, creștere[2], dezvoltare armonioasă a omului. Și pe copil, de când îl naștem, îl învățăm să mănânce, să doarmă, să se simtă în siguranță cu noi. Îl învățăm ce e iubirea, ce e credința, ce e liniștea, ce e bucuria, căci îl primim cu toată ființa noastră în brațe și îl purtăm cu cea mai mare atenție. Și tot ceea ce sădim în sufletul și în trupul copilului, aceea va fi moștenirea lui de viață și de sănătate.

Iar neatenția față de copii costă. Îi costă pe ei, dar și pe noi. Un minut de nesupraveghere poate însemna o calamitate pentru viața lui, a celui atât de fragil. După cum neatenția la detalii în educația copilului, în relația parentală cu copilul, naște și crește adversitatea copilului față de părinții săi. Ajungând ca, la adolescență, când copilul caută să își manifeste identitatea, el să scoată în evidență nu binele din viața lui, ci tocmai această adversitate a lui față de părinți. Pentru că educația nu e bună, dacă nu e totală. Trebuie să ne educăm copiii din punct de vedere al igienei, al alimentației, al divertismentului și al odihnei, al comportamentului social, al raportării lor la familie, Școală, Biserică, instituții muzeale și de cultură, viață în general. Trebuie să le spunem ce să facă și ce să nu facă și din ce motive să facă sau să nu facă ceva anume, dar, în același timp, noi înșine trebuie să fim exemplele lor de urmat. Pentru că discrepanța dintre ce spui și ce faci strică încrederea în tine ca factor de educație. Tu, ca părinte, ai ascendent în viața copilului tău, dacă ești exemplul pe care el îl urmează cu entuziasm. Dacă el nu mai are încredere în tine, atunci va privi spre altcineva și acela va fi modelul lui de urmat. Și cuvintele tale nu vor mai ajunge la el, tu fiind pentru el străinul care l-a născut. Lucru care te va umple de nefericire pentru toată viața.

Și vă spun aceste lucruri cu maximum de conștientizare a importanței lor. Pentru că părinții trebuie să fie exemplele vii de educație și de comportament din viața copiilor lor. Trebuie să îi educi continuu și să mergi în ritmul lor în mod continuu. Pentru că va exista un moment când ei îți vor depăși așteptările și atunci vei înțelege că educația ta, că efortul tău educațional și-a atins scopul. Fiindcă copilul a început să meargă pe propriile lui picioare, beneficiind de tot ceea ce a învățat de la tine, ca părinte, și din interacțiunile lui cu societatea actuală și cu înțelepciunea istoriei.

Îl iei de la zero, îl crești continuu și îi creezi cadrul în care el să își găsească propriul său drum. Și când el va fi în stare să se întrețină de unul singur, vei fi pe mai departe sprijinul lui real, necondiționat, dar încurajându-l pe drumul său. Căci scopul educației e acela de a crea viitori părinți. Scopul educației e acela de a dărui iubire, atenție, cunoaștere și experiență de viață copiilor noștri, în așa fel încât, la rândul lor, ei să fie părinții reali și înțelepți ai copiilor lor.

Iar ceea ce se petrece în familie, se petrece și în Biserică. Fiecărei noi generații de credincioși, Biserica îi dăruie tot harul și toată înțelepciunea și toată sfințenia ei. Pentru că Dumnezeu Își călăuzește Biserica Sa cu tot harul, cu tot adevărul și cu toată sfințenia Lui. Iar Familia, Școala și Biserica sunt în viața noastră cele trei instituții fundamentale ale educației, în care creștem și ne dezvoltăm armonios.

Însă noi creștem și ne educăm într-o lume în care exemplele bune nu îți sar întotdeauna în ochi și unde modelele umane nu sunt foarte mediatizate. Dacă părinții nu știu să îți vorbească despre Sfinții lui Dumnezeu, despre marile genii și marii eroi ai omenirii, dacă nu știu să te învețe limba, istoria și tradițiile părintești, de la televizor sau din online înveți lucruri amestecate. Și bune și rele, dar, mai ales, înveți spiritul epocii, care e unul materialist. Afundarea noastră în mâncare, în divertisment și în pierderea neserioasă a timpului ne face tot mai trupești, reducându-ne puterea de a înțelege și de a simți lucrurile profunde ale voii lui Dumnezeu cu noi. Pentru că ne folosim din ce în ce mai puțin mintea și puterea de a simți și de a crea lucruri, atâta timp cât ajungem să credem că trebuie să fim serviți cu ceea ce ne dorim.

Materialismul epocii noastre trebuie depășit în familie, în primii ani de viață. Pentru că trebuie să le spunem copiilor noștri că noi nu suntem numai trupuri, ci suntem suflete întrupate, că suntem ființe unice. Și că noi, oamenii, avem nevoi sufletești și trupești, nevoile sufletești fiind nevoile pe care numai Biserica și Școala ni le pot astâmpăra. Căci dacă stomacului îi e bine și cu puțină mâncare și băutură, sufletului îi e bine numai cu multă rugăciune, cu multă citire, cu multă muncă, cu multă atenție la tot ceea ce facem.

Sufletul mănâncă mult mai mult decât mănâncă trupul, pentru că el e spiritual și nemuritor și el poate asimila la nesfârșit. El mănâncă tot ceea ce e bun și frumos și profund și sfânt din lume și din oameni. Sufletul mănâncă frumusețea și liniștea și diversitatea din lume. Sufletul mănâncă toată experiența duhovnicească, literară, filosofică, științifică și tehnologică a lumii. Sufletul e avid de tot ce e nou, de tot ce e complicat, de tot ce e nelămurit.

Dar dacă preferi „să nu faci nimic” în loc să faci „multe lucruri” în viața ta, atunci ai pactizat cu materialismul epocii, care te vrea îngrășat doar la trup, dar nu și la suflet. Însă oamenii care știu că au suflet, aceia știu că sufletul are nevoie de banchetele lui duhovnicești și intelectuale. Căci pentru mine o carte bună e un eveniment special în viața mea, iar un praznic al Bisericii este o desfătare a inimii mele. Dacă traduc Scriptura, o traduc cu multă bucurie și împlinire duhovnicească, după cum, dacă scriu la Dogmatică, știu că mă hrănesc din plin cu adevărul și sfințenia lui Dumnezeu, cu ceea ce El ne-a revelat spre mântuirea noastră.

Iar sufletul, când e hrănit duhovnicește și intelectual din destul, când e plin de rugăciune, de citire și de creație, îl face pe om să fie cu totul împlinit, dar un stomac plin nu înseamnă și un suflet împlinit. Pentru că împlinirea reală a omului se dobândește în sufletul său, în modul cum el trăiește, gândește, simte și se manifestă.

De aceea, ceea ce facem în sufletul nostru iradiază și în trupul nostru, după cum ceea ce ne afectează trupul se reverberează profund și în sufletul nostru. Căci orice boală a trupului o simțim profund cu sufletul nostru, după cum binele dumnezeiesc din sufletul nostru se răspândește și în trupul nostru făcându-ne cu totul duhovnicești.

Însă, dacă vorbim despre patimile din sufletul nostru, care sunt răul din noi înșine, înțelegem cât de rele sunt din glasul disprețuitor și disperat în același timp al demonilor: „Ce [este] mie și Ție [Τί ἐμοὶ καὶ Σοί], Iisuse [Ἰησοῦ], Fiule al Dumnezeului Celui Preaînalt [Υἱὲ τοῦ Θεοῦ τοῦ Ὑψίστου]? Mă rog de Tine [Δέομαί Σου], să nu mă chinui [μή με βασανίσῃς]” [Lc. 8, 28, BYZ]. Căci patimile ne chinuie și acum, dar ne vor chinui și veșnic, dacă nu ne curățim de ele. Pentru că demonii, cât și noi, oamenii cei păcătoși, alegem să ne disociem zilnic de Domnul. În loc să ne lipim de El și să fim un duh cu El, noi ne despărțim interior de El. Și ajungem să spunem, ca și demonii: „Ce legătură este între noi și Tine?!”. Căci, când ne înnebunește păcatul, noi ne credem autonomi, noi credem că existăm prin noi înșine, fără legătură cu Dumnezeu. Însă noi suntem zidiți de Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este „Cel ce pe toate le-a zidit, pe toate le-a unit între ele și pe toate le ține laolaltă și din veac pe toate le-a proniat și pururea le poartă de grijă”[3].

Și de aceea, noi nu putem să Îl ignorăm pe Dumnezeu, pentru că El e Cel ce ne ține în existență. Nu putem să ne despărțim în mod real de Dumnezeu, după cum nu ne putem despărți nici de părinții noștri. Căci El e Cel ce ne-a dat existența și ne ține în existență, după cum părinții noștri sunt cei care ne-au născut și ne-au educat, pentru că ne-au dat un trup din trupul lor și obiceiuri și gânduri și sentimente și fapte de la ei și făcute împreună cu ei.

Și chiar dacă ne despărțim de părinți în mod fizic, noi avem în noi înșine moștenirea primită de la ei. După cum Iadul nu înseamnă pentru noi o despărțire totală de Dumnezeu, ci nesuportarea iubirii Lui, cu care El ne iubește din veci. Pentru că El ține toate ființele în existență și este în toate prin slava Lui. Iar în Iad ne chinuie iubirea lui Dumnezeu, iubirea Lui care nu încape în noi, pentru că noi ne-am luptat toată viața împotriva Lui.

Și demonii știau că Iadul e un chin! E un chin provocat de prezența Lui cea iubitoare și atotbună. Pentru că încă de aici Cel atotbun e disprețuit nu pentru că e Cel mai bun, ci pentru că noi suntem răi, înrăiți de păcătuirea noastră continuă. Nu Îl suportăm, pentru că nu vrem să-L iubim! Deși El e Cel mai de iubit dintre toți. Iar dacă alegem ceea ce nu ne definește, dacă alegem neiubirea, atunci vom fi veșnic chinuiți tocmai de iubirea Lui. Pentru că El e neschimbător în iubirea Lui. El e veșnic același. Numai noi, alegând răul, alegem ceea ce nu ne definește ca oameni, alegem ceea ce e nefiresc pentru noi. Și tocmai de aceea, învățându-ne cu răul, nu mai suportăm iubirea Lui. Însă iubirea e cea care ne definește pe noi!

Noi ne naștem din iubire și suntem crescuți și educați de părinții noștri din iubire. Pentru noi, iubirea e ca soarele pentru plante: fără ea nu putem crește, nu putem exista. Și oamenii care au suferit în viața lor din cauza că au fost neiubiți, mărturisesc la unison că cel mai greu lucru e să te simți neiubit, nebăgat în seamă, minimalizat, exclus.

Numai că Dumnezeu poruncește duhurilor necurate să iasă din om [Lc. 8, 29]! El le poruncește, și duhurile, ca zidiri ale Lui, se supun [Lc. 8, 33]. Pentru că puterea Lui îi scoate din noi pe demoni. Slava Lui îi scoate pe demoni din noi, pentru ca El, prin slava Lui, să împărățească în noi. Și El împărățește în noi ca un Atotputernic și ca un Atotfrumos pentru inima și viața noastră, pentru că ne umple de tărie dumnezeiască împotriva patimilor și de frumusețea Lui cea atotsfântă. Și, prin binele Lui cel dumnezeiesc, El împlinește și desăvârșește educația primită de noi de la părinți, din Biserică, din Școală, din societate, curățindu-ne, luminându-ne și sfințindu-ne pe noi cu marea Sa iubire de oameni.

De aceea, iubiții mei, înainte de Școală, Familia e prima Școală a omului! Familia și Biserica îl educă pe copil pentru Școală, pentru școala care nu se termină toată viața. Un copil educat e un copil avid de noutatea continuă a Școlii. Un copil educat în familie și la Biserică e un copil atent, respectuos, ascultător, care își notează pe caiet ceea ce trebuie să rețină, care își ține curate manualele, care vine îngrijit la școală și are o relație bună cu colegii lui de clasă și de școală. Un copil educat creștinește e un model de urmat pentru toți, pentru că este o lumină vie oriunde.

Educați-vă copiii cu bunătate și faceți-i oameni de conștiință! Ei vor fi viitorul dumnevoastră și al acestei națiuni. Un om educat, școlit, cu experiență, e bun pentru orice societate. Pentru că orice societate umană are nevoie de oameni profunzi, cu intuiție, cu empatie, cu discernământ, cu responsabilitate.

Copiii noștri nu sunt un experiment social!

Copiii noștri nu sunt o pierdere de timp!

Copiii noștri sunt bucuria lui Dumnezeu și voia Lui cu noi!

Pentru că El dorește ca noi să ne bucurăm în copiii, în nepoții și în strănepoții noștri și să perpetuăm marea Lui înțelepciune cu creația Sa. Amin!

---

[1] Începută la 10. 53, în zi de joi, pe 17 octombrie 2019. Soare, 14 grade, vânt de 3 km/ h.

[2] Cf. http://www.archives.nd.edu/cgi-bin/wordz.pl?keyword=educatio.

[3] Sfântul Ioan Damaschinul, Cuvânt despre dreapta credință. Despre Sfânta Treime. Despre cântarea trisaghionului, trad. din lb. gr. veche, studiu introd. și note de Laura Enache, col. Patristica, vol. 10, Ed. Doxologia, Iași, 2015, p. 70.