Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [63]

Învierea lui Lazăr este un alt exemplu de poem situat între nonconformismul expresiv și credința religioasă a poetului. Sorescu nu e dogmatic în exprimare decât atunci când poate să tăinuiască foarte bine acest lucru în simboluri sau metafore poetice. Așadar:

„Ce mi-ai făcut, doamne,/ Tocmai când mă deconectasem! //

Parcă mi se luase o ceață de pe ochi/ Și-ncepusem să văd întunericul,/ Luna e altfel, acum mi-am dat seama,/ Altele sunt încheieturile lucrurilor. //

Parcă-mi sărise un dop de beznă din urechi,/ Mi se deslușise adevărata cântare,/ Nici nu știți ce înseamnă secretele sunete/ Ale unui gând, desfășurându-se. //

Acum parcă mi-a dat cineva cu un par în cap/ Și revin la vechea-mi năuceală./ Aud că tu ești cel care m-ai lovit atât de tare/ Când ai făcut lespedea să se dea în lături”.

Ca și în alte situații, limbajul pare neevlavios, îndrăzneț peste limite. Însă, așa cum spuneam și altădată, tocmai pe această impresie mizează Sorescu, din două motive: pentru a nu fi catalogat drept poet conformist-tradiționalist (neagreat, prin urmare, de societatea literară) și pentru a induce în eroare cenzura comunistă, care nu trebuia să intuiască neliniștile și căutările sale de natură metafizică.

În poemul de față, în locul Sfântului Lazaros trebuie înțeles poetul. El este cel care nu ar mai dori să mai învie, odată plecat din viața aceasta. El este cel care, așa cum ne mărturisesc nenumărate alte poeme, a ajuns să deteste ipocrizia fără limite a lumii în care trăiește, lipsa de afectivitate și impostura semenilor.

Poemul e subversiv, e un protest vehement la adresa ordinii sociale și a valorilor umane ale prezentului. Poetul e suficient de scârbit de realitatea pe care o trăiește încât să refuze o virtuală înviere spre a viețui mai departe în această lume.

Mai mult decât atât, însă, el intuiește (dacă nu cumva interesul îl purtase spre investigații mai adânci în acest domeniu) că, dincolo de această existență, este o viață în care simțurile noastre vor fi infinit mai sensibile, iar cugetarea minții noastre, neîmpiedicată de materie, va fi uluitor de rapidă și va cunoaște altfel adevărul despre tot ce există.

De aceea, substanța ideatică a poemului se găsește concentrată în aceste versuri: „mi se luase o ceață de pe ochi/ Și-ncepusem să văd întunericul,/ Luna e altfel, acum mi-am dat seama,/ Altele sunt încheieturile lucrurilor. // Parcă-mi sărise un dop de beznă din urechi,/ Mi se deslușise adevărata cântare,/ Nici nu știți ce înseamnă secretele sunete/ Ale unui gând, desfășurându-se”.

Spre deosebire de mulți atei de la noi care au obiceiul să răspândească ideea hulitoare că, dacă veșnicia ar exista, ar fi o plictiseală generală, Sorescu e conștient că trecerea sufletului din viața aceasta în cea veșnică modifică definitiv percepția și gândirea omului, că spiritul uman, eliberat de trup, vede, simte, cunoaște și înțelege cu totul altfel lucrurile, infinit mai profund: „Altele sunt încheieturile lucrurilor /…/ Nici nu știți ce înseamnă secretele sunete/ Ale unui gând, desfășurându-se”.

Viteza gândurilor și abilitatea sufletului de a percepe și de a cunoaște sunt infinit potențate față de ceea ce stă acum în puterile noastre. Tocmai de aceea, o întoarcere la existența de aici ar însemna o retrogradare a sufletului, o revenire  a lui la o formă primitivă de viețuire în comparație cu realitatea pe care a gustat-o dincolo.

În Viețile Sfinților există câteva mărturii de acest fel, ale unor oameni care au fost readuși la viață pentru a se pocăi de anumite păcate, prin milostivirea lui Dumnezeu. Iar reintrarea în trup a sufletului a fost foarte dificilă, pentru că, deși înțelegeau că e spre binele lor, faptul că ajunseseră să își cunoască natura luminoasă a sufletului, indescriptibil de frumoasă, îi făcea să refuze reîntoarcerea în trup și existența printre cele materiale.

Nu știu dacă Sorescu avea cunoștință despre aceste date din domeniul hagiografiei. După cum m-am exprimat și altădată, din păcate, avem foarte puține știri despre interesul real, neostentativ, al artiștilor sau al oamenilor de cultură pentru viața bisericească și pentru literatura Bisericii. Dacă ei nu au consemnat, din diverse motive, nici alții, care le-au fost aproape, nu s-au străduit să consemneze, fie că nu au știut (nu au fost considerați proprii pentru asemenea confesiuni), fie că nu i-a interesat.