Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [7]
Icosul II al acatistului atinge în mod detaliat (pe cât se poate de detaliat în versuri) un subiect de care și astăzi mulți se feresc: intelectualismul celor agramați/ neșcoliți, gândirea adâncă și intensă a celor care își sfințesc viața, chiar și în absența condițiilor propice pentru studiu și pentru viață intelectuală.
Mulți dintre predicatori insistă pe credința Sfinților, fără să intre în amănunte despre cum se păstrează credința aceasta. Pentru că, așa după cum ne-a spus și Mântuitorul în Evanghelii, mulți oameni ajung la credință, dar nu pot să o păstreze până la sfârșitul vieții lor sau să aducă roadele ei.
E ușor să vorbești despre credința Sfinților, la modul general, și să o consideri sfințitoare a vieții lor. Însă credința aceasta presupune un parcurs lăuntric foarte bine determinat, despre care avem, totuși, destule mărturii, în multe cazuri, dar nu le cercetăm și nu luăm aminte la ele. Dacă le-am studia și am reflecta, cu multă concentrare a minții, mereu la experiențele de viață ale Sfinților, am ajunge și noi la a înțelege ce trebuie să facem și cum trebuie să trăim sau ce atitudine să avem în anumite situații de viață.
Dar pentru că pe noi concentrarea minții ne obosește și de aceea am renunțat să o practicăm – cu excepția unor situații concrete, în scopuri materialiste, dar nu vrem să ne epuizăm gratuit pentru mântuirea sufletului –, de aceea venim la conferințe și punem întrebări puerile (aproape penibile) despre ce trebuie să facem într-o situație sau alta.
Sfântul Dimitrie n-a fost nici alfabetizat, n-a avut nici cărți, nici intelectuali, nici conferențiari care să îi predice îndelung și să îi predea învățătura cea dreaptă. Probabil că, pe cât a putut, a fost prezent la Slujbele Bisericii și a audiat predici (despre care numai Dumnezeu știe cât de întinse sau de ce calitate au fost sau…dacă au fost). Cert e că dintr-o auzire elementară a Vestirii celei Bune, adică a Evangheliei, el a făcut motiv de viață în sfințenie, cu toată simplitatea existenței lui, și cu toată precaritatea educației. Încât astăzi toată capitala României și întreaga țară se închină la Sfintele Moaște ale unui văcar. Și mărturisesc că m-am închinat de mai multe ori și că Sfântul e plin de blândețe, alinător al durerilor și dătător de încredere.
Însă Fericitul Daniil, privind cu un ochi pătrunzător la viața Sfântului, îi face un portret magistral, reținând esența vieții ortodoxe a Sfântului, dar oferindu-ne și detaliile lămuritoare pentru a înțelege de ce a rodit credința lui:
„Cum vedeți, sunt un obraz de văcar sărac
sub crâmpeiul de cer lângă apele Lomului,
norii, pasărea, vântul, tovărășie mi se fac
la pânda de bivoli și la semnele Domnului”.
Ca să luăm aminte cursul vieții tale,
Sfinte, fă-te nouă bun toiag de cale,
cu spor să răzbatem filele din carte
și din râvnă trează, întru căutare,
să te-adune mintea, din vremi de departe,
să ne mergi-nainte inel de-arătare,
dăinuind aevea, ca o slovă sfântă,
pentru gând și suflet ce bine cuvântă.
Știm c-ai dus asprimea din copilărie,
nu cărturăria plină de zădar [știința lumească],
nu vreun meșteșug spornic de trufie,
nici negustoria iscusită-n zar.
Te-ai dedat din voia ta cea nedibace,
ca să paști în miriști cârd de dobitoace.
Fără preț, boarul satului ai fost.
Cu nuiaua verde duceai neagra turmă.
Praful și copiii, în alai de prost,
pe ulița largă, te duceau din urmă.
Păzitor de bivoli în câmpii ai stat,
singur, cu tăcerea nopții-n revărsat.
Zdrențe pe trup schilav, nod scaeți în barbă,
nebănuind nimeni că ești vas ales,
tu grăiai cu ploaia, pasări, sfârc de iarbă,
de sporeai în tine sfântul Înțeles.
Atâtea nopți treze urzi-n tine stele,
și atâta soare luă visele tele,
de vedeai la toate cele-nsuflețite,
ce treceau sub zarea ochiului tău dus,
milostiv, în creștet, inele sfințite,
vrednice de lauda Raiului apus.
Duioșie adâncă, umezeai în geană,
când tu întâlneai ochi de lighioană;
fiindcă, în privirea înjositei fiare,
ghiceai [pe] Dumnezeul cel acoperit
de făptură, însă neascuns [ochilor tăi], pe care
nedesăvârșirea mai mult L-a vădit.
Fericitul Daniil explică aici parcursul vieții Sfântului Dimitrie și modul în care a ajuns Sfânt. Pentru că e ușor să spui că a ajuns prin credință și smerenie sau pentru că a avut inimă bună și milostivă, însă enumerarea acestor virtuți (adevărate!) nu explică, de fapt, nimic din viața lui, nimic din motivele pentru care avem astăzi Sfinte Moaște în fața ochilor și ne închinăm la văcarul de odinioară din satul Basarabi de peste Dunăre.
Oamenii care aud la predică despre virtuțile creștinești ale Sfântului pot să își închipuie ce vor (ca și despre alți Sfinți), pentru că cel mai adesea nu li se explică cum a ajuns Sfântul să dețină aceste virtuți. Așa încât cel mai important lucru pentru creștini, și anume explicarea căii de nevoință pe care a urmat-o, rămâne o necunoscută pentru cei care nu caută să studieze și să afle mai mult.
Fericitul Daniil ar fi putut și el să procedeze la fel ca mulți alți predicatori și alcătuitori de acatiste din vremurile mai noi, adică să exulte encomiastic enumerând virtuțile evidente ale Sfântului. Însă pe el îl preocupă ceea ce interesează doar pe cel care este trăitor și teolog adevărat: „să luăm aminte cursul vieții tale”! Adică la felul în care s-a nevoit Sfântul, mai ales lăuntric. Pentru că trăirea dinafară, sărăcia și umilința sunt ușor de înțeles (nu și de practicat!). Dar e nevoie și de cunoașterea cugetului lăuntric, fără de care asceza exterioară e vană. Pentru care lucru Fericitul Daniil cere și așteaptă luminarea Sfântului…
Iar calea prin care boarul satului fără școală a ajuns la a cunoaște pe Dumnezeu este cea a Sfântului Avraam, a Sfântului Antonios cel Mare și a multor altor Sfinți din istorie: a înțelege atotputernicia, bunătatea, desăvârșirea și minunile lui Dumnezeu din făpturi, adică din contemplarea necontenită a creației Sale! Pentru că, pe lângă Biblia scrisă, toată zidirea e o Biblie care grăiește, prin litere și cuvinte vii și luminoase, spre înțelepțirea minții noastre și spre cunoașterea adevărului. Iar această contemplare a cosmosului o săvârșea până și un intelectual versat și un cunoscător desăvârșit al Scripturii precum Sfântul Pavlos, susținând că aceasta a fost dintotdeauna tradiția umanității de a ajunge la adevăratul Dumnezeu (Rom. 1, 20).
Amintim și exemplul Sfintei Irina, egumena Mănăstirii Hrisovalant: „De aceea, de multa ei înfrânare, rămăsese numai pielea și oasele. La stăpâneștile praznice priveghea toată noaptea și nu dormea nicidecum, ci numai se ruga și cânta. Ea de multe ori ieșea în ogradă [curtea Mănăstirii] la miezul nopții și acolo se ruga cu multă umilință, că, văzând stelele, frumusețea cerului și mărimea lui, se bucura, slăvind pe Ziditorul, Care le-a făcut cu atâta înțelepciune”. Înaintea ei se închinau doi chiparoși, pe care îi binecuvânta, și ei i-au trimis Dumnezeu și Sfântul Ioannis Teologul trei mere din Rai, pentru că a dorit să simtă măcar puțin din natura edenică nealterată. (Cf. Viețile Sfinților pe luna august, Ed. Episcopiei Romanului, 1998, p. 382-383).
Dar și Fericitul Daniil îl heretisește pe Sfântul Dimitrie astfel: „Bucură-te, lamura dragostei dumnezeiești,/ Bucură-te, oglindire de luceferi cerești”. Pentru că și-a dat seama că aceeași oglindire meditativă l-a caracterizat și pe el.
Nu e o trăsătură a firilor romantice! E o exigență teologică pe care am uitat-o. Eminescu mărturisește același tip de cunoaștere extatic-contemplativă, în vremea copilăriei și a adolescenței sale, el fiind conștient de tradiția creștină (în mod deosebit cea proprie, ortodoxă, care comportă mărturii din abundență în acest sens) pe filonul căreia s-a dezvoltat teza romantică a contemplării și a armoniei cu natura, care a anulat indiferența literaturii clasice ce urmărea celălalt filon, păgân, al literaturii greco-latine.
Biblia scrisă a apărut târziu în istorie, dar Biblia nescrisă a universului întreg a existat dintotdeauna și există în ochii noștri, pe cât o putem vedea. Desigur, dacă în loc de firmament și de semnătura stelară a Creatorului, noaptea vedem numai firme și reclame care iconizează poftele umane, dacă în loc de cer vedem blocuri, dacă în loc de păsări auzim numai mașini sau muzica din căști și dacă mai plantăm pomi cât să nu rămânem fără oxigen și ozon, nu mai vedem nimic din splendoarea miraculoasă a pădurilor, a plantelor și ființelor care populează planeta. Dacă totul e evoluționism și adaptare biologică, deși teoria evoluționistă e cu totul absurdă, cu desăvârșire nedemonstrabilă și impracticabilă, e de înțeles că multora le vine greu sau imposibil să mai lectureze Biblia cosmică. Cu toate că ea e promovată în toată literatura patristică și în toată literatura românească, veche și modernă.
Iar citirea Bibliei cosmice reprezintă o asceză la fel de dificilă ca și lectura și scufundarea în abisul duhovnicesc de înțeles al Bibliei scrise. De aceea Fericitul Daniil spune despre Sfântul Dimitrie: „tu grăiai cu ploaia, pasări, sfârc de iarbă,/ de sporeai în tine sfântul Înțeles”. Această sporire duhovnicească e lentă și se produce numai prin practică zilnică, prin efort ascetic neîncetat de reflecție și rugăciune.
Prin efort interior neostoit, prin veghe și cugetare de tip monahal, Sfântul nostru a ajuns ca păstorii de odinioară numiți Avraam, Isaac, Iacov, Moisis, David ori ca păstorii care au primit vestea cea bună de la Îngeri, fiindcă și el „în câmpii ai stat,/ singur, cu tăcerea nopții-n revărsat”, convorbind însă în rugăciune cu Dumnezeu și admirând neîncetat minunile Lui din făpturi. După cum a zis psalmistul: „Cugetat-am la zilele cele vechi și de anii cei veșnici mi-am adus aminte și am cugetat. /…/ Adusu-mi-am aminte de lucrurile Domnului, căci îmi voi aduce aminte de minunile Sale cele dintru început. Și voi cugeta în toate lucrurile Tale și în toate obiceiurile Tale voi cugeta” (Ps. 76, 6, 12-13)[1]. Sau, în poetizarea Sfântului Dosoftei: „Nevoit-am ș[i]-am slăbit din bietul suflet,/ Lăsând somnul și odihna, stând în cuget. /…/ Cugetat-am și de zâle de mainte,/ De pre veci…” (Ps. 76, 9-13).
Așa încât, pe lângă truda păstoririi de bivoli, Sfântul Dimitrie a trudit și cu inima și cu gândul, pentru a-L cunoaște pe Dumnezeu.
De aceea: „Atâtea nopți treze urzi-n tine stele,/ și atâta soare luă visele tele,/ de vedeai la toate cele-nsuflețite,/ ce treceau sub zarea ochiului tău dus,/ milostiv, în creștet, inele sfințite,/ vrednice de lauda Raiului apus”. A ajuns adică, să vadă, în toate cele create, pecetea luminii și a sfințeniei lui Dumnezeu. O știință rară, care nu se predă la școală…
Iar aplecarea spre teologhisire a Fericitului Daniil se vădește din nou în versurile: „Duioșie adâncă, umezeai în geană,/ când tu întâlneai ochi de lighioană;/ fiindcă, în privirea înjositei fiare,/ ghiceai [pe] Dumnezeul cel acoperit/ de făptură, însă neascuns, pe care/ nedesăvârșirea mai mult L-a vădit”.
Dumnezeul cel desăvârșit Se vădește și din nedesăvârșirea creaturilor Sale. Despre aceasta au vorbit mult Sfinții Părinți ai Biserici și filosofii creștini ai tuturor veacurilor. Ca să scurtăm vorba, îl citez doar pe Pascal: „Natura are perfecțiuni prin care poate demonstra că este imaginea lui Dumnezeu și defecte pentru a demonstra că nu e decât o imagine a lui Dumnezeu”[2].
Da, poți să fii boarul satului și să ajungi exersat în asemenea subtilități teologico-filosofice. Asta înseamnă că ți-ai făcut mintea brici. Când Sfinții Părinți ai pustiei, plecați de multă vreme din lume sau neinstruiți în Academii, veneau și susțineau ore întregi de polemici aprinse cu filosofii eretici sau păgâni ai timpului lor, o făceau tocmai pentru că aveau acest tip de instrucție sau de erudiție dobândit prin strădanie lăuntrică istovitoare, având ca profesori pe Dumnezeu, pe Îngeri și pe Sfinții din ceruri sau (eventual) de lângă ei.
[1] Cf. Psalmii liturgici, op. cit.
[2] Blaise Pascal, Cugetări, traducere de Maria și Cezar Ivănescu, Ed. Aion, Oradea, 1998, p. 394.