Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [8]

Cugetarea zilnică, cu iubire și duioșie nesfârșită, la viața tuturor celor zidite, l-a făcut pe Sfântul Dimitrie să dobândească o inimă adânc milostivă pentru toate câte există, o inimă ortodoxă, cu totul vrăjită și răpită de „farmecele milei” dumnezeiești (cum zice Eminescu în Rugăciunea unui dac). Pentru că a învățat să iubească cu iubirea lui Dumnezeu toate câte există și să le vadă cu ochi curat, întrezărind ingenuitatea firii lor primare. De aceea, atunci când, din neatenție, a călcat pe un cuib de pasăre, s-a dezlănțuit o adevărată dramă în sufletul lui. Iar Fericitul Daniil a poetizat acest episod cu multă pătrundere psihologică și duhovnicească, reconstituind scenografic evenimentele și însuflețind pagini biografice care n-au fost scrise:

Dar cercetă-i calea cea nestrămutată.
Totul e vremelnic ispitit odată.

Și-ntr-o zi, cum glasul zărilor te cere,
călcând urma turmii, cu privire-naltă,
din nesocotință, sau din nevedere,
călcâiul opincii, în iarbă învoaltă,
turtește cuibarul unui pitpalac,
de te-a rupt din cuget un scâncet sărac.

Toți puii uciși, tot cuibul, o rană,
un cheag gros de sânge și de paie ude,
stă încleiat gros de talpa țărană,
sub care s-au stins sufletele crude.
Un țipăt ai dat, de sfârșit de leat,
ți-ai pus bâta-n piept, greu încovoiat,
și-ai prins să te tângui, în chinuri o mie,
să-ți socotești fapta ca un greu omor,
și din ceasul cela, ursire pustie,
ți-ai poruncit singur, din gând râvnitor,
de-ai canonisit, cu blestem de frică,
stângul ce zdrobise cuib de păsărică.
I-ai hotărât strașnic, trei ani de pedeapsă,
în șir, zi de noapte, să-l porți neîngrijit,
neîncălțat, uitat, gol până la coapsă.

Și așa l-ai dus cum ai sorocit,
vara-nvăpăiată lovindu-l, rănindu-l,
de ciulini, de pietre, prin gropi colțuroase,
iarna degerându-l, nemilos izbindu-l
cu ger și cu vifor, cu ghețuri tăioase.
Umblând, în răznire[1] peste deal, prin râpe,
c-un picior desmetic[2], altul gros de cârpe,
ducând în privire surâsuri străine,
satul tot te ține drept sărit din minte.
Și câinele-n uliți cu lătrat te-aține.

Tu îți vezi de gânduri și nu iei aminte.
Alături de hulă treci nestânjenit,
fiindcă în privire porți minunea prinsă
și tânjind de ceruri, îți duci covârșit,
în floare de flăcări, inima aprinsă.

Fericitul Daniil îl vede, într-o continuitate lină cu tot ce spusese mai înainte, pe Sfântul Dimitrie „cu privire-naltă”, „cum glasul zărilor te cere”. Adică adâncit în contemplarea sa obișnuită, privind către înălțimi. Numai că, în această stare de răpire a cugetului spre gânduri înalte, nu vede „în iarba învoaltă” un cuib de pasăre, pe care calcă fără să vrea.

Cu alte cuvinte, nu numai că a fost un accident, nu numai că inima iubitoare și cugetul delicat ale Sfântului Dimitrie nu ar fi făcut niciodată vreun rău unor astfel de făpturi nevinovate și gingașe, dar acest eveniment nefericit s-a întâmplat tocmai pentru că era adâncit în cugetările sale dumnezeiești, gândind adică la măreția lui Dumnezeu care se străvede în toate cele create, în frumusețea fascinantă a creației. Astfel încât, pe când Sfântul contempla toate „cu privire-naltă” și mintea-i asculta „glasul zărilor”, spiritul lui fiind însetat de a se odihni în slăvirea lui Dumnezeu, „talpa țărană” curmă viața unor făpturi părut neînsemnate.

Iar minunea marii lui sfințenii stă în aceea că nu s-a disculpat pentru ceea ce a făcut, nu a considerat o justificare faptul că era absorbit de rugăciune și cugetare sfântă, pe când a zdrobit cuibul, ci s-a condamnat el singur pe sine, printr-o pedeapsă grea, pentru o faptă pentru care nimeni nu l-ar fi găsit vinovat vreodată. Pentru că avea „inima aprinsă” de iubirea lui Dumnezeu, pentru oameni și pentru toată creația, „în floare de flăcări”, înflorind neîncetat focul harului dumnezeiesc.

Mulți intelectuali de-ai noștri au auzit de Francisc de Assisi și de sensibilitatea lui față de natură, dar nu doresc nicidecum să cerceteze și să afle exemplele care se găsesc în tradiția religioasă proprie…

Opțiunea poetico-lingvistică pentru selecția și introducerea unor termeni (nu mulți) cu rezonanțe oarecum stranii (fie că sunt bisericești, arhaici sau regionali, fie creații proprii) nu e singulară. O accesează și alți poeți, precum Vasile Voiculescu sau Fundoianu. Ea obscurizează întrucâtva textul, îi dă un oarece aer misterios, un parfum de vremuri vechi. Dar aici, cu atât mai mult, îi conferă și un aspect puțin colțuros, de înălțimi stâncoase, pe care mintea cititorului e chemată să le escaladeze. Ascetismul, care face subiectul poeziei, e într-o anumită măsură transferat limbajului, astfel încât lexicul însuși să ne întâmpine cu asperitățile unui peisaj propriu pustietăților eremitice, dificultăților ascetice. Dar pentru o asemenea performanță literară e nevoie de reflecție îndelungată și profundă și de talent poetic incontestabil.


[1] În răznire = în răzlețire, în izolare, depărtare de oameni.

[2] Desmetic = descreierat, nebun, zănatic.