Rămâne să ne vedem. Poemul 67
Mă apropii de 42
cu fiecare zi.
Cu cele 12 zile
care mai sunt.
Văd urmele timpului pe trup,
dar mai puțin în suflet.
În sufletul meu mă tot clarific,
mă tot umplu de viață,
mă întineresc continuu.
Numai că trupul nu merge
în același ritm cu vivacitatea,
cu alergarea,
cu dorința mea nestăpânită
pentru creație.
Îmi număr anii în paralel
cu cărțile scrise
și le compar cu cele nescrise.
Și întotdeauna îmi dă cu minus
la zona timp,
la zona putere de muncă,
la zona realizări editoriale.
Ba sunt pe drum,
ba la Biserică,
ba am alte treburi,
iar cărțile mele stau pe loc.
Pentru că eu vreau
să mă prelungesc
cu totul în cărți,
în memoria
ascezei pe care o trăiesc,
pe când sufletul meu
se va ridica de aici.
Vreau să vă las urme adânci
din trecerea mea prin lume.
Vreau să mă las
cuprins și îmbrățișat
de cititori diverși,
care au mai mult sau mai puțin
de-a face cu crezul meu.
Pentru că eu cred în mărturisire,
în dăruire,
în îmbrățișarea bucuroasă a
oamenilor,
în starea cu ei la masă
și lângă ei la bine și la greu.
2 peste 4 ori 10.
O împlinire
cu două degete peste 40.
Dacă 4 martie 1977
ar fi oprit inima mea la
21.22[1], n-ar fi fost niciun rând,
nicio carte, nicio slujire.
Numai că Dumnezeu
are întotdeauna dreptate!
El a oprit moartea mea atunci,
a oprit-o de și mai multe ori după,
căci am slujirea mea de dus la capăt.
Pentru că tot darul trebuie înmulțit.
Pentru că toată binecuvântarea
trebuie dăruită.
Și nu trebuie să ne temem de nimic
ca de statul degeaba.
El ucide toate intențiile
noastre bune.
[1] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Cutremurul_din_1977_(România).