Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [9]

Fericitul Daniil îl heretisește pe Sfântul Dimitrie ca pe „cel tăinuit de obștescul erez” (de basmele lumii), care „pe Hristos porți în al inimii miez”, ca odinioară Sfântul Ierarh Ignatios al Antiohiei. Totodată, îl numește „olăcarul [slujitorul] smeririi înalte”, „cel cu funia lepădării [de sine] încins”, pentru „că nașterea și moartea ți-ai învins”: și-a învins nașterea între oameni sărmani și nepricepuți, neînvățați, care l-ar fi rostuit să fie toată viața văcar, iar moartea și-a învins-o prin viața ascetică și sfântă, prin mortificarea patimilor, prin moartea și învierea întru Hristos.

Condacul III e o rugăciune către Sfântul:

Tu sărac, uitat sihastru, basarabov neștiut,
tu ești îndrăznirea noastră, ce din umbră, rușinați,
la picioarele străpunse ale Celui-Nevăzut
[ale Dumnezeului-om, nevăzut ca Dumnezeu, răstignit ca om],
în țărână, batem fruntea, de trufie lepădați.

Fă să urce, fără țărmuri, ruga noastră, tot mai vie,
s-o asculte din vecie, El, Izvorâtorul milei,
să simțim, sub lacrămi blânde, cum se sfarmă-n bucurie
inimile împietrite de nimicurile zilei.

În priviri, din nou, cu floarea viitorului Sion,
să pornim oștiri sonore ce deschid venirea Sa,
Toată stavila prihanii, negru zid de Ierihon,
să se năruiască-n noi cântând nou: Aliluia!

Nimicurile zilei, grijile mărunte dar multe, păcatele pe care le facem tot timpul și nu mai luăm aminte la ele, toate acestea împietresc inima, închizând-o pentru simțirea harului.

Sfărâmarea inimii în bucurie e un paradox – ba chiar un nonsens pentru cei care nu cunosc sentimentul pocăinței – dar inima sfâșiată de plânsul căinței e alinată și mângâiată mai mult decât de orice altceva.

Și, după cum se vede, Fericitul Daniil iubește interpretările mistice ale Scripturii, vorbind despre privirea minții ațintită spre Ierusalimul ceresc („floarea viitorului Sion”), cât și de năruirea lăuntrică a zidurilor negre ale Ierihonului, a păcatului care a ridicat în noi ziduri („stavila prihanii”) care să ne izoleze de Dumnezeu, dar care se pot dărâma cu trâmbițele rugăciunii din inimă, prin care devenim „oștiri sonore ce deschid venirea Sa” la noi și în noi.

Did you like this? Share it:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *