Predica la 42 de ani [31 octombrie 2019]

Iubiții mei[1],

m-am tot gândit în ultimele zile la ce-am învățat în ultimul an. Sau am vrut să înțeleg care e starea mea de spirit la împlinirea vârstei de 42 de ani. Și, după ce m-am tot gândit la acest început al predicii de astăzi, mi-am dat seama că al 41-lea an al vieții mele a fost un an al liniștii. Al liniștii interioare. Dar a fost un an al liniștii nu în sensul că până acum aș fi fost agitat, iar acum m-am liniștit cu totul, ci al liniștii în acord cu inima mea, cu starea de sănătate a inimii mele. Am dormit mai mult, m-am odihnit mai mult după puseul de surmenaj din septembrie 2018 și liniștea mea interioară a venit din împăcarea mea cu starea mea de sănătate. Începând să iau zilnic pastile pentru ținerea tensiunii în frâu, mi-am dat seama că nu mai pot să fiu indiferent față de trupul meu, că nu mai sunt atât de tânăr ca până acum, pentru că doar împreună cu el pot să scriu, să creez, să slujesc pe mai departe.

Adică am ajuns la conștientizarea faptului că sănătatea e foarte fragilă și că sănătatea face parte din creația mea. Și când am acceptat această situație în septembrie-octombrie anul trecut, înainte de a împlini 41 de ani, al 41-lea an al vieții mele a fost o plutire lină și fără probleme de sănătate. Pentru că îmi iau tensiunea în mod regulat, iau pastile și mă vitaminizez în mod zilnic, sunt atent la ce mănânc, la cât beau, la cât efort fac, la cât dorm…și de aici vine pacea cu mine însumi. Și cu sufletul și cu trupul meu.

Pe lângă atenția la parametrii sănătății mele, de trei luni am trecut de la două mese la o masă pe zi, pentru ca seara să fie pentru fructe, apă și vitamine. Doar dacă lucrez prea mult după amiaza mai mănânc ceva și seara. Mi-a fost greu la început cu o masă pe zi, luată între 14-16, dar problema nu era ziua, ci seara și noaptea. Și de fiecare dată când îmi era foame beam apă minerală și foamea înceta. Ceea ce înseamnă că stomacul crede că mănâncă și când bea apă. Spre sfârșitul primei luni m-am acomodat cu ideea mâncării și am înțeles că trebuie să îmi diminuez și eforturile pentru un asemenea program alimentar. Eforturile fizice, nu mentale!

Căci îmi era teamă tocmai de faptul că nu o să pot face față mental cu mâncare atât de puțină. Însă lucrurile stau tocmai invers! De când mănânc puțin, gândesc și mai mult și mai repede, dar nu mai am prea multă putere fizică. Dacă e să muncesc ceva din punct de vedere fizic, am nevoie de mai multă mâncare. Însă, dacă e să citesc, să scriu, să creez, am nevoie numai de vitaminizare și de somn, dar nu și de prea multă mâncare.

Așadar, la 40 de ani am conștientizat în mod real că am trup. Căci până atunci nu avusesem probleme de sănătate în trupul meu. Iar de la 41 de ani am început să îmi iau și trupul în serios, pentru ca sufletul și trupul să meargă la unison. Pentru ca acum, la 42 de ani, să am conștiința că trebuie să mă ocup și mai intens de opera mea și a soției mele. Trebuie să mă concentrez pe traducerea Scripturii și pe scrierea Dogmaticii și să editez Istoria literaturii române (O perspectivă critică ortodoxă), cartea soției mele în 12 volume. Acestea sunt în programul anului și a anilor care vin. Pentru că acestea sunt darul familiei mele pentru Biserica și țara noastră și pentru toți cei care se vor împrieteni cu literatura noastră.

Dar înaintarea în vârstă, an de an, m-a făcut să înțeleg că îmbătrânirea e un proces foarte împlinitor, atunci când muncești zilnic la proiectele vieții tale. Mai trece o zi, o lună, un an, dar vezi ceva în urma ta. Când privești peste umăr, nu vezi un pustiu, ci creație. Munca e împlinirea vieții omului! Munca constantă, munca în care te dărui cu totul, munca pe care o faci cu dragoste și pe care o dărui cu dragoste tuturor.

Munca cu conștiință și cu recunoștință. Pentru că scriu în fața lui Dumnezeu și a oamenilor, la vedere, fără să îmi fur singur căciula, fiind recunoscător lui Dumnezeu pentru fiecare clipă și pentru fiecare luminare dumnezeiască și pentru fiecare om pe care îl întâlnesc și pentru fiecare carte pe care o termin de editat. Pentru că viața e darul Său cel prea minunat, El dăruindu-ne existența ca să venim continuu spre El, dimpreună cu tot ceea ce suntem și iubim.

Creștem în iubire și în prietenie față de oameni, ne educăm tot mai mult, ne spiritualizăm continuu, pentru că viața cu Dumnezeu e împlinitoare. E cu totul împlinitoare. Pe cât cuprinzi, pe atât te extinzi interior. Și cel care vrea să te cunoască, trebuie să se oprească și să te asculte. Trebuie să te asculte și să te citească. Trebuie să se lase pătruns în sufletul său de cine ești tu și de ceea ce ai făcut și faci tu. Pentru că oamenii se înțeleg numai dacă le acorzi timp real și atenție reală. Și ori de câte ori acordăm atenție și timp real cuiva, ne regăsim pe noi înșine și ne îmbogățim continuu. Fiindcă avem nevoie de alții ca să ne cunoaștem pe noi înșine.

Ca scriitor, eu mă ocup de oameni ca de niște tezaure vii. Toate faptele, gesturile, cuvintele, atitudinile lor mă interesează, pentru că ele vorbesc despre viața lor. Ca teolog sunt un om al sintezelor continue, al conexiunilor de tot felul, preferând însă atitudinea simplă și clară față de textele Bisericii. Eu iau textele Bisericii în simplitatea și profunzimea lor și le contemplu. Pentru că nu mă interesează ce cred eu despre ele, ci ce îmi spun ele mie și cum îmi cer ele să mă schimb interior pentru ca să fiu propriu lor. După cum, pe oameni, îi las să vorbească în modul lor și merg în ritmul lor de-a fi, pentru că mă interesează ei înșiși.

Și când scriitorul din mine face teologie, el vorbește unor oameni reali, pe care îi cunoaște și le prezintă totul într-un mod prietenesc. După cum, atunci când teologul din mine face literatură, el prezintă oamenii în concretețea lor, cu bunele și relele lor, pentru că literatura este mărturia reală despre starea de a fi a oamenilor.

Însă, nici în teologie și nici în literatură nu poți minți, nu te poți preface, nu poți prezenta lucruri pe care nu le cunoști în mod real. Teologia și literatura se bazează pe experiența reală. Ca să scrii teologie reală, adevărată, mântuitoare, trebuie să ai intimitate cu Dumnezeu și cu Sfinții și Îngerii Lui și să trăiești în mod smerit și cu evlavie în Biserica slavei Sale, în Biserica Ortodoxă. Ca să scrii literatură de excepție, genială, trebuie să cunoști viața oamenilor și să o accepți în realitatea ei nudă, nefalsificată.

Pentru că cei care încearcă să împodobească literar viața oamenilor sunt manieriști, dar nu scriitori. După cum, cei care acceptă doar ceea ce vor din Tradiția și viața Bisericii, sunt eterodocși de multe nuanțe, dar nu creștini adevărați. Pentru că teologii și creștinii ortodocși trebuie să accepte cu totul Tradiția și viața Bisericii, a unicei Biserici a lui Dumnezeu, și astfel să își trăiască viața.

Mai pe scurt, nici teologii și nici scriitorii adevărați nu pot fi relativiști și nici impostori. Relativismul n-are ceva de spus tuturor, pentru că scriitorul își reduce cunoașterea la sine însuși. Iar dacă ești impostor, dacă ești altul decât pretinzi, se va vedea acest lucru în scrisul tău. Pentru că scrisul e mărturia despre profunzimea pe care o ai. Despre cunoașterea vieții și a oamenilor pe care o ai. Iar dacă nu ai profunzime, atunci ești impostor. Pentru că scriitorul e cel care are în mod real ceva de spus despre el și lumea lui.

Scriitorul scrie, vorbește și se implică social.

Teologul slujește, scrie, vorbește și se implică social.

Când scriitorul ajunge la conștiința slujirii prin creația lui, ajunge la o dimensiune religioasă a vieții și a operei sale, întâlnindu-se cu ceea ce face teologul: îndreaptă pe oameni spre mântuirea lor. Pentru că, în esență, toți trebuie să facem acest lucru: să ne îndreptăm și pe noi, dar și pe prietenii noștri spre Dumnezeu. Întoarcerea noastră de la noi înșine spre Dumnezeu este esența convertirii religioase. Iar slujirea lui Dumnezeu înseamnă punerea noastră cu totul în lucrarea Lui. Și când ne punem în lucrarea lui Dumnezeu, atunci comunicăm cu adevărat și cu Dumnezeu și cu oamenii. Pentru că nu mai căutăm să impresionăm oamenii, să îi canalizăm spre scopuri obscure, ci spre scopul fundamental al omului: mântuirea lui.

Iar viața noastră contează, are valoare, dacă e o viață care caută mântuirea, care caută sfințenia lui Dumnezeu. La orice vârstă noi putem căuta mântuirea și sfințenia lui Dumnezeu. Pentru că acestea sunt împlinirea noastră reală.

Împlinesc astăzi 42 de ani și sunt vesel în inima mea. Mă veselesc întru Dumnezeu, întru slava Lui, și ea este împlinirea mea. Și sunt împreună, în inima mea, cu toți Sfinții, Îngerii și oamenii și cu întreaga creație a lui Dumnezeu, pentru că sunt în pace cu toți și cu toate. Și vreau ca să mă adâncesc continuu în pacea lui Dumnezeu, rugându-mă Lui și slujindu-I Lui cu bucurie și veselie sfântă.

La mulți ani tuturor și vă mulțumesc tuturor!

Dumnezeu să ne ducă pe toți la Sine, ca să fim cu El pentru toți vecii, cu Dumnezeul nostru treimic! Amin[2]!

[1] Începută la 21. 45, în zi de sâmbătă, pe 19 octombrie 2019. Cer senin, 17 grade, vânt de 8 km/ h.

[2] Am terminat predica la 9. 31, în zi de luni, pe 21 octombrie 2019. Soare, 12 grade, vânt de 5 km/ h.