Lună: noiembrie 2019

Iubiții mei[1],

un teolog ortodox[2], vorbind despre teologia Iadului, afirma faptul că „învățătura Sa ne lovește, ne incomodează, ne scoate din complezența noastră”[3]. Pentru că Domnul ne vorbește despre veșnicia Iadului și despre veșnicia chinurilor din Iad. Și chinurile din Iad sunt veșnice, pentru că oamenii au ales să își trăiască viața în indiferență față de Creatorul lor și de împlinirea lor intimă. Pentru că Iadul nu e o predestinare pentru vreun om, căci nimeni nu s-a născut pe pământ ca să meargă în Iad pentru veșnicie, ci e consecința vieții noastre indiferente față de Dumnezeu și față de scopul vieții noastre: îndumnezeirea noastră.

Iar Evanghelia de astăzi [Mt. 25, 14-30] s-a încheiat cu vorbirea despre Iad. Pentru că El a poruncit: „Și pe robul cel netrebnic aruncați-l întru [Καὶ τὸν ἀχρεῖον δοῦλον ἐκβάλετε εἰς] întunericul cel mai din afară [τὸ σκότος τὸ ἐξώτερον]! Acolo va fi plânsul [Ἐκεῖ ἔσται ὁ κλαυθμὸς] și scrâșnirea dinților [καὶ ὁ βρυγμὸς τῶν ὀδόντων]” [Mt. 23, 30, BYZ].

Iar întunericul cel mai din afară e Iadul, pe când starea celor din Iad e aceea de plâns veșnic și de scrâșnire din dinți, pentru că nu își mai pot împlini patimile lor.

Însă învățătura despre Iad, care e o învățătură eshatologică, pentru că ține de cele din urmă ale vieții noastre, ar trebui să fie una care ne ghidează viața. Pentru că, dacă ne-am gândi adesea la moarte și la Iad nu am mai trăi cu atâta indolență, cu atâta nesimțire, cu atâta indiferență față de viața noastră și a tuturor celorlalți. Și asta cu atât mai mult cu cât cugetarea la moarte și la Iad fac parte din asceza ortodoxă, din nevoința noastră zilnică.

Dar, după cum se observă din Evanghelia de azi, Domnul vorbește despre Iad în relație cu darurile Sale. În relație cu darurile Sale pe care ni le-a dat nouă. Iar noi suntem robii Săi, cărora El ne-a dat averile Sale [τὰ ὑπάρχοντα Αὐτοῦ] [Mt. 25, 14, BYZ]. Însă, când un stăpân își împarte averile cu robii lui, el face din robii lui niște fii ai săi. Îi ridică din starea lor de robie și îi face liberi și demni. Îi face oameni care pot decide pentru viața lor. Pentru că așa a făcut și Domnul cu noi: ne-a scos din robia demonilor prin Botez și ne-a făcut fiii Lui. Ne-a făcut fiii Lui duhovnicești, care putem alege în mod liber binele lui Dumnezeu și ne putem întări în binele Lui, adică în viața de sfințenie, pentru că El ne ajută mereu prin slava Lui.

Și Domnul insistă pe împroprietărirea noastră duhovnicească, pe averea noastră. Pentru că la unii ne-a dat cinci talanți, la alții doi, iar la alții unul [Mt. 25, 15, BYZ], neexistând om care să nu primească ceva de la El. Ne-a dat după cum a dorit, pentru că darurile Sale sunt averea Lui cea veșnică. Numai că darurile Sale El ni le-a dat pentru ca să rodim pe măsura lor. Căci „fiecăruia [i-a dat] după puterea sa [ἑκάστῳ κατὰ τὴν ἰδίαν δύναμιν]” [Ibidem] de lucru, El știind foarte bine cât poate fiecare să facă.

– Care este, așadar, răsplata pentru cei care lucrează duhovnicește pe măsura lor?

– Este intrarea întru bucuria [εἰς τὴν χαρὰν] Domnului nostru [Mt. 25, 21, 23, BYZ]. Căci și cei cu cinci, cât și cei cu doi talanți înmulțiți duhovnicește moștenesc aceeași Împărăție a lui Dumnezeu sau Raiul milostivirii Sale. Pentru că Domnul ne vorbește și aici, ca și în toate pasajele scripturale unde se referă la veșnicia noastră, doar de două locuri veșnice pentru oameni: despre Rai și despre Iad. Iar Raiul lui Dumnezeu este bucuria cea veșnică cu Dumnezeu și cu Sfinții și Îngerii Lui, pe când Iadul e întunericul cel mai din afară, unde este plânsul și scrâșnirea dinților. Iadul este „pedeapsa cea veșnică [κόλασιν αἰώνιον]”, pe când Raiul este „viața cea veșnică [ζωὴν αἰώνιον]” [Mt. 25, 46, BYZ], viața veșnică cea fericită.

Și locul unde mergem în veșnicie ține de modul nostru de viețuire de aici, de pe pământ. Pentru că Domnul ne-a dat fiecăruia dintre noi averea Lui. Ne-a dat slava Lui și daruri duhovnicești, sufletești și trupești pentru ca noi să trăim și să lucrăm după voia Lui. Iar dacă avem un trup frumos și sănătos, dacă avem o minte bună și avidă de cunoaștere, dacă avem posibilitatea să ne educăm și să creștem armonios, atunci acestea sunt darurile Lui pentru noi. Căci El ne cere să îmbrăcăm darurile noastre trupești și sufletești în slava Lui, pentru ca să fim Sfinții Lui.

Unii sunt geniali, pentru că au primit 5 talanți [πέντε τάλαντα] [Mt. 25, 15] de la Dumnezeu. Au primit mari daruri de la El. Dar ei vor munci pe măsura lor. Vor munci cu râvna lor mare, pentru că vor munci pe măsura lor. Căci împlinirea reală e când muncești pe măsura ta. Și când muncești cât poți tu de mult, atunci ești împlinit, pentru că ai făcut tot ce ai putut.

Dacă ai daruri mai puține, trebuie să faci același lucru: să muncești pe măsura ta. Să faci pe fiecare zi ceea ce trebuie să faci. Ceea ce simți că te împlinește. Însă, dacă crezi că ai daruri foarte puține primite de la Dumnezeu, dacă vezi că ești modest în comparație cu alții, nici atunci nu trebuie să treci în corabia lenii, ci trebuie să lucrezi pe măsura ta. Pentru că Dumnezeu nu face experimente pe oameni și nici discriminări! El dăruie fiecăruia după puterea lui și cere de la el ceea ce poate și nu ceea ce nu poate omul să facă.

De aceea, oameni cu diverse boli, cu diverse handicapuri, unele care ne umplu de cutremurare, se întăresc în răbdare și în râvna lor și reușesc să facă lucruri uluitoare, prin care ne umilesc pe noi, cei sănătoși. De ce? Pentru că nu admit că sunt de aruncat. Nu admit că ei nu pot să facă nimic bun cu viața lor. Și pentru că nu se dau bătuți, pentru că nu stau să își plângă de milă, ei reușesc să facă lucruri uimitoare. Și reușesc să le facă, pentru că au puterea să le facă.

Iar Evanghelia de astăzi este o introducere cum nu se mai poate mai bună pentru ziua noastră națională. Pentru că 1 decembrie 1918[4] a existat, tocmai pentru că românii au vrut să fie împreună. Și când vrei ceva, trebuie să lupți pentru visul tău. Trebuie să faci din viața ta o asceză, dacă ai un vis măreț, bun pentru mulți oameni. Și asta înseamnă că binele unei națiuni se dobândește prin binele pe care îl face fiecare membru al acelei națiuni. Pentru că aportul fiecărui membru al națiunii contează în arhitectura spirituală a națiunii.

Oamenii aleg să facă anumite lucruri în viața lor și le fac. Unii cred că pot face orice cu viața lor, pe când alții cred că viața lor e darul lui Dumnezeu și că trebuie dăruită Lui. Și unii și alții suntem judecați de Dumnezeu pentru viața noastră. Iar judecata Lui cea dreaptă ne trimite în Rai sau în Iad, în funcție de viața pe care am avut-o pe pământ.

De aceea, nu putem trăi fără conștiința veșniciei. Nu putem trăi făcând abstracție de voia lui Dumnezeu cu noi, de împlinirea noastră cu El. Și ca oameni, dar și ca popor nu putem face abstracție de voia lui Dumnezeu cu noi, pentru că El va judeca și oamenii și popoarele. El va judeca tot conținutul vieții noastre istorice, tot ceea ce am simțit, am voit, am gândit și am trăit noi. Pentru că noi suntem expliciți în fața Lui, suntem văzuți în tot ceea ce suntem și nu ne putem ascunde de El.

Așadar, iubiții mei, să nu ne îngropăm cu totul potențele și să nu ne dezicem de ceea ce suntem! În disputele politice recente, cineva scria pe Facebook: „Eu nu mă mai întorc niciodată [în țară]! De fapt, mai am un an și voi renunța la cetățenia română. O spun cu durere, dar refuz să mai fac parte dintr-un popor de sclavi”[5]. Pe când un Preot, tot pe Facebook, scria: „mă gândesc că democrația nu-i de noi”[6].

Dimpotrivă, democrația este și pentru noi, fiindcă este pentru oameni care aleg în cunoștință de cauză și muncesc pentru împlinirea lor reală. Iar a renunța la cetățenie, în mod formal, nu înseamnă și a-ți scoate țara din suflet. După cum a-ți vorbi de rău poporul înseamnă a te include și pe tine, pentru că nu poți fi deasupra lui, ci doar parte componentă din el.

Discreditarea valorilor naționale nu are de-a face cu valorile, ci cu rănile noastre interioare. Cu resentimentele noastre. Dacă nu ne simțim bine în familia, în neamul, în țara noastră, nu sunt de vină alții, ci întotdeauna noi înșine. A renunța la țara ta și la credința ta înseamnă a renunța la tine însuți, la împlinirea ta reală. Pentru că împlinirea noastră reală e în limba, în familia, în țara noastră, în Biserica noastră. Oricât de multe lucruri am cunoaște și oricât de mult am călători, noi le zidim pe cele noi pe fundamentul cel vechi, pe ceea ce suntem. Și oamenii care cresc armonios, care se dezvoltă ca personalități marcante ale lumii, sunt arhitecturi spirituale la care au contribuit toți factorii care i-au marcat.

Fiți ortodocși români, iubiții mei, fiți ceea ce sunteți! Pentru că suntem fiii lui Dumnezeu după har, născuți și crescuți aici, în poporul român. Iar Biserica lui Dumnezeu este mama poporului român, pentru că poporul nostru s-a coagulat în jurul ei de la început.

Faceți lucruri nepieritoare!

Zidiți-vă în slava lui Dumnezeu, pentru ca să fiți veșnic cu El!

Pentru că un popor e mare nu prin numărul lui, ci prin oamenii lui și prin creațiile lor. Și dacă suntem ai lui Dumnezeu, atunci suntem poporul Lui, moștenitorii averilor Sale celor veșnice.

Vă doresc la mulți ani și multă bucurie sfântă în această zi mare a românilor! Și să ne apropiem de marele praznic al Nașterii Domnului cu inimă tot mai frumoasă și mai lină, pentru ca să slujim Domnului, Celui care S-a făcut Prunc pentru noi și pentru mântuirea noastră! Amin.

---

[1] Începută la ora 22.00, în zi de marți, pe 26 noiembrie 2019. Cer înnorat, 8 grade, vânt de 3 km/ h.

[2] Protoiereul Lawrence R. Farley: https://www.ancientfaith.com/contributors/lawrence_farley.

[3] Pr. Lawrence R. Farley, Focul nestins. Învățătura ortodoxă despre iad, trad. din lb. engl. de Adela Lungu, Ed. Doxologia, Iași, 2019, p. 43.

[4] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Ziua_națională_a_României.

[5] Ovidiu Fracea.

[6] Pr. Adrian Cazacu.

Iubiții mei[1],

apostolicitatea Bisericii înseamnă „moștenirea credinței, [a] învățăturii și [a] harului de la [Sfinții] Apostoli”[2], de la Ucenicii Domnului, de la martorii direcți ai vieții și ai lucrării Sale mântuitoare. Moștenire sfântă care s-a transmis peste veacuri în Biserică și care reprezintă una dintre trăsăturile fundamentale ale Bisericii. Pentru că Biserica lui Dumnezeu este una [μίαν], e sfântă [ἁγίαν], e catolică [καθολικὴν] și apostolică [ἀποστολικὴν][3], așa după cum spune Crezul Bisericii. Și având toate aceste însușiri unice ale ei, care o fac inconfundabilă, Biserica lui Dumnezeu vine de la El până la noi purtând amprenta apostolicității, pentru că este întemeiată pe mărturia Sfinților Apostoli ai Domnului.

De aceea, Biserica României, fiind de origine apostolică, noi putem înțelege cel mai bine ce înseamnă a primi credința de la Apostoli și a o păstra nealterată peste veacuri. Pentru că românii trăiesc de două milenii în credința apostolică a Bisericii, ca parte componentă a Bisericii. Și roadele Bisericii pe pământul nostru se observă în toată istoria poporului nostru și în tot modul de a fi și de a gândi al românilor. Pentru că românii sunt profund creștini, viața creștină fiind amprenta fundamentală a vieții românilor.

– Însă cine este Apostolul nostru? Cine e cel prin care Dumnezeu ne-a făcut pe noi creștini?

– E Sfântul Apostol Andreas [Ἀνδρέας], cel întâi chemat la apostolat de către Domnul [In. 1, 40], și fratele Sfântului Apostol Petros. Care, după ce L-a ascultat pe Domnul o singură zi [In. 1, 39], s-a încredințat de faptul că El este Messias [Μεσσίας]. Dar nu a ținut această înțelegere mântuitoare numai pentru sine, ci s-a dus și la fratele lui, la Simon Petros, și i-a vestit: „L-am aflat pe Messias [Εὑρήκαμεν τὸν Μεσίαν]” [In. 1, 41, BYZ]. Adică pe Hristos [Χριστός] [Ibidem], pe Cel despre care vorbiseră toți Profeții. Pentru că Sfinții Apostolii s-au încredințat despre Domnul din viața trăită împreună cu El, dar și din mărturia Sfinților Profeți. Pentru că ceea ce spuseseră Sfinții Profeți despre Domnul, s-a împlinit în viața Domnului.

Așadar, când vorbim despre apostolicitatea Bisericii, vorbim despre fundamentul apostolico-profetic al Bisericii. Pentru că Apostolii au conglăsuit cu Profeții. Vechiul și Noul Testament dau o mărturie unitară despre Dumnezeul treimic și noi trebuie să trăim duhovnicește, trebuie să trăim bisericește, pentru ca să înțelegem mesajul unitar și dumnezeiesc al întregii Scripturi și al întregii Tradiții a Bisericii. Pentru că sfințenia Bisericii se trăiește și în viața și în slujirea Bisericii, dar și în credința și în mărturia Bisericii.

Credința și mărturia Bisericii de-a lungul secolelor vorbesc despre o Biserică una și catolică, răspândită pretutindeni de Apostolii Domnului și de urmașii acestora. Această Biserică catolică, extinsă în întreaga lume, trăia ortodoxia credinței și a slujirii. Și în măsura în care citim mărturia Bisericii pe secole, în măsura în care îi citim pe Sfinții Părinți ai Bisericii, vedem cât de unitară și de profundă era mărturia lor.

Dar pe măsură ce citim și ne asumăm în mod pragmatic mărturia Bisericii, vedem că ea e una cu viața noastră bisericească. Căci noi și azi, și acum, trăim și slujim apostolic în Biserica lui Dumnezeu, pentru că trăim aceeași bogăție de har a lui Dumnezeu, care ne sfințește pe noi. Și aceasta se petrece, pentru că nu există un hiat între trecut și prezent, între vremurile apostolice și secolul al XXI-lea al Bisericii, ci o continuitate neîntreruptă a Bisericii.

Noi trăim în Biserica lui Dumnezeu ca și părinții noștri din alte secole. Căci avem în comun cu ei aceeași credință, același cult, aceeași trăire ascetică, mistică și liturgică a relației cu Dumnezeu. Și de aceea, noi, fiii Bisericii, nu trăim cu mentalitatea că suntem „în război” cu Biserica și că e nevoie „să o schimbăm” după moda timpului, ci noi avem conștiința că trebuie să ne schimbăm pe noi înșine în mod continuu pentru a fi proprii relației cu Dumnezeu.

Căci nu putem schimba credința, nici cultul, nici viața ascetico-mistico-liturgică a Bisericii, nici istoria Bisericii, dar ne putem schimba în mod continuu pe noi înșine. Iar toată viețuirea virtuoasă a creștinilor reprezintă schimbarea continuă, în bine, a noastră. Reprezintă continua înduhovnicire și sfințire a fiecăruia dintre noi. Prin care noi ne facem tot mai mult fiii autentici ai Bisericii, pentru că ne facem tot mai mult Sfinții lui Dumnezeu.

Din Bitsaida Galileii [Βηθσαϊδᾶ τῆς Γαλιλαῖας], de unde s-a născut[4], Sfântul Andreas a ajuns și la noi, în Scitia [Σκυθία][5], în Dobrogea. Fiind Evanghelizatorul și Apostolul nostru, al românilor. Însă, în același timp, a contat și contează toți urmașii Sfântului Andreas în Biserică, adică toți cei care au trăit și trăiesc credința, învățătura și harul Bisericii. Pentru că credința se aprinde de la suflet la suflet așa după cum aprindem o lumânare de la altă lumânare. Credința Bisericii se transmite prin Botez, adică prin intrarea în Biserică și prin viața în Biserică.

Iar dacă noi, astăzi, trăim o viață mai mult indiferentă față de viața și experiența Bisericii, lucrurile nu au stat așa în veacurile anterioare. Căci, dacă strămoșii noștri ar fi fost indolenți, dacă ar fi fost indiferenți religios, Biserica s-ar fi stins de pe pământul românesc, așa după cum s-a petrecut în alte părți ale lumii, care au fost evanghelizate tot de Apostolii Domnului.

Însă Biserica e aici și noi suntem în Biserică! Și suntem în Biserică pentru că trăim apostolic, pentru că trăim bisericește, ca și părinții și strămoșii noștri. Și avem misiunea sfântă de a duce mai departe Biserica, de a duce mai departe mântuirea oamenilor, pentru că oamenii se mântuie numai în Biserica lui Dumnezeu.

Dar pentru a duce mai departe Biserica trebuie să nu luptăm împotriva Tradiției și a Sfinților Bisericii. Trebuie să nu căutăm să bagatelizăm cultul și viața interioară a creștinilor. Pentru că creștinii de azi trebuie să învețe viața creștină de la Sfinții Bisericii și să o trăiască în Biserică. Să o trăiască zilnic, cu toate riscurile la care pot fi expuși.

Pentru că Apostolul nostru și-a sfârșit mărturia lui pe Cruce[6]. Și a murit astfel nu pentru că a făcut vreun rău cuiva, ci pentru că a făcut bine la toată lumea. Dar binele, adesea, poate fi interpretat foarte greșit. Binele poate fi înțeles ca „rău”, ca „cel mai mare rău”. Numai că binele nu poate fi niciodată rău și binele nu se devalorizează niciodată. Binele e ca aurul: e mereu strălucitor, mereu prețios, mereu autentic. Pentru că binele ne curățește, ne luminează și ne sfințește pe noi, ne face fii și moștenitori ai lui Dumnezeu, și cine este cu El, este veșnic cu El.

De aceea, iubiții mei, prăznuindu-l pe Sfântul Andreas, Apostolul românilor, trebuie să alegem zilnic să îi continuăm apostolatul lui la noi. Prin tot ceea ce facem și suntem trebuie să ducem mărturia lui mai departe. Pentru că viitorul nostru ca neam e legat de viitorul Bisericii. Biserica a fost aceea care a ținut poporul român unitar. În Biserică s-a păstrat limba română și s-a slujit pentru toți românii. Pentru că toți românii au fost fiii aceleiași Biserici, până când, din păcate, tot mai mulți au început să se lepede de propria lor credință, de propria lor identitate religioasă.

Dar când te lepezi de credința Bisericii, te lepezi de mântuirea ta. Când te desparți de Biserică, te desparți și de reala experiență a lui Dumnezeu. Pentru că în afara Bisericii nu avem o reală experiență a vieții cu Dumnezeu, ci o amăgire, o iluzie, pentru că nu creștem în sfințenie, ci în demonizarea de sine. Așa se explică de ce Biserica nu admite între Sfinții ei pe nimeni care e în afara ei, oricât de „virtuos” al părea. Pentru că mântuirea se trăiește aici, în singura Biserică a lui Dumnezeu, în Biserica Ortodoxă, și Sfinții Bisericii sunt doar fiii ei.

Și noi nu putem amesteca credința Bisericii cu părerile pseudo-teologice ale eterodocșilor, pentru că prin asta am strica credința lui Dumnezeu. Ci noi păstrăm credința și slujirea și viața Bisericii în autenticitatea lor, pentru ca să trăim și acum și veșnic în slava lui Dumnezeu, dimpreună cu El, cu Îngerii și Sfinții Lui.

…Ca Preot, care gândești și slujești tot timpul pentru Dumnezeu, ești adesea obosit și ispitit de tot felul de gânduri. Dar oricât de greu m-aș simți într-o zi anume, eu simt prezența lui Dumnezeu și a Sfinților și a Îngerilor Lui în viața și în slujirea mea. Nu mă simt niciodată singur slujind! Nu mă simt singur niciodată! Pentru că viața Bisericii e viața duhovnicească pe care o putem trăi oriunde și oricând.

Iar Sfântul Andreas când a venit la noi, în părțile noastre, ca să propovăduiască dreapta credință, a venit cu aceeași simțire și certitudine interioară: că Dumnezeu e cu el și că Sfinții și Îngerii Lui îl ajută. Și a îndrăznit întru Dumnezeu, a venit pentru El la noi, nu s-a uitat la consecințele asupra vieții lui, ci la folosul duhovnicesc al oamenilor. De aceea, noi trebuie să fim foarte recunoscători eforturilor sale sfinte pentru noi. Să fim recunoscători lui și celor de după el, care au sădit și aici, pe pământ românesc, Biserica lui Dumnezeu, și au îngrijit-o și au păzit-o până azi. Căci Biserica e ca o pădure ce trebuie mereu udată și protejată. Pentru că vin noi și noi generații de oameni credincioși care au nevoie de experiența, de sfatul și de grija noastră. Și dacă ne uităm doar la copacii care au fost, pădurea se reduce tot mai mult. Dar dacă sădim zilnic copaci și le arătăm continuu calea cu Dumnezeu, atunci pădurea Bisericii se extinde, se face tot mai catolică, tot mai universală, împânzind peste tot apostolicitatea Bisericii, adică credința, mărturia și experiența Sfinților Apostoli.

Să fim bărbătoși ca Sfântul Andreas, Părintele nostru!

Să avem curajul credinței și al mărturisirii celei sfinte!

Pentru că credința vie străpunge inimile oamenilor și îi apropie de Dumnezeu. Credința, mărturisită cu puterea lui Dumnezeu, învie pe oameni din morți. Și atunci când oamenii se trezesc din păcat și se întorc la Domnul, se împlinește această profeție a Domnului: „Amin, amin zic vouă că vine ceasul și acum este, când cei morți vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, și cei care vor auzi, vor trăi” [In. 5, 25, BYZ]. Cei morți pentru Dumnezeu, care vor auzi glasul Lui, vor învia și vor trăi duhovnicește.

Dar ca să fie auzit glasul Lui, trebuie să se audă glasul nostru. Glasul nostru care vorbește despre voia Lui, despre sfințenia Lui, despre mântuirea Sa.

De aceea, nu ne putem permite să pierdem timpul. O zi pierdută este o zi în care nu spunem nimic despre Dumnezeu. Pentru că noi trebuie să spunem ca Sfântul David, Profetul: „Mărturisi-mă-voi Ție, Doamne, în toată inima mea, spune-voi toate minunile Tale!” [Ps. 9, 2, LXX]. Și ca să spunem minunile Lui, trebuie să vorbim despre Sfinții Lui și despre tot ajutorul pe care El l-a dat, îl dă și îl va da Bisericii Sale și întregii lumi. Amin!

---

[1] Începută la 7. 24, în zi de luni, pe 25 noiembrie 2019. Cer înnorat, 8 grade, vânt de 18 km/ h.

[2] Preot Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, ed. a 2-a, Ed. IBMBOR, București, 1997, p. 197.

[3] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Simbolul_niceeano-constantinopolitan.

[4] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/1321/sxsaintinfo.aspx.

[5] Cf. http://i-m-patron.gr/i-m-patron-old.gr/agiologia/agios_andreas.html.

[6] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Andrew_the_Apostle.