Predică la Duminica a XXV-a după Cincizecime [2019]
Iubiții mei[1],
Sfântul Nicetius, Episcopul de Trier[2], cel întocmai cu Apostolii Domnului[3], „într-o zi, în timp ce călătorea, a coborât de pe cal pentru a se odihni și a intrat într-un desiș. Deodată, a zărit în fața sa un șarpe înspăimântător, foarte lung și având o grosime neînchipuit de mare: era de culoare neagră, cu ochii sclipitori și mari ca ai unui taur sălbatic, având o gură uriașă pe care a deschis-o de parcă ar fi vrut să-l înghită. Însă, când și-a făcut semnul Crucii, nălucirea s-a risipit ca fumul și nu este nicio îndoială că stăpânitorul întunericului fusese cel care se arătase Sfântului în această împrejurare”[4].
O ispitire pe cale…Așa după cum, în Evanghelia de astăzi [Lc. 10, 25-37], „un om oarecare cobora de la Ierusalim [Ἱερουσαλὴμ] întru Ieriho [Ἰεριχώ] și a căzut [între] tâlhari, care, și dezbrăcându-l pe el, și răni pricinuindu-i, s-au dus, lăsându-l pe el pe jumătate mort” [Lc. 10, 30, BYZ].
Șarpele înspăimântător, ieșit în calea Sfântului Nicetius, era Satanas, care a fugit de la fața puterii Sfintei Cruci. După cum tâlharii care l-au dezbrăcat pe om de slava lui Dumnezeu sunt Satanas și demonii dimpreună cu el. Pentru că demonii ne-au ispitit, ne-au învățat să păcătuim, iar noi am păcătuit, alegând neascultarea de Dumnezeu în locul ascultării de El.
Căci și Îngerii care au căzut din slava lui Dumnezeu și au devenit demoni, au căzut în păcat din același motiv: pentru că nu L-au mai ales pe Dumnezeu. Pentru că nu L-au mai ascultat pe El. Și când nu Îl mai ascultăm pe El, ne îndreptăm voința noastră spre rău și perseverăm în rău, adâncindu-ne continuu în moarte. Pentru că păcatul e tocmai moartea noastră, pentru că e separarea noastră de Viața noastră, de Dumnezeu, Care e sursa vieții noastre.
Ierarhul Domnului nu s-a înspăimântat de apariția demonică, pentru că s-a încrezut în Dumnezeu. Și când te încrezi în Dumnezeu, atunci disprețuiești încercările demonilor de a te înspăimânta, de a te descuraja, de a te neliniști. Scopul lor e să îți piardă timpul. Să te deturneze de la lucrurile tale bune. Să îți faci griji deșarte. Și când stai de vorbă, în mintea ta, cu gândurile aduse de către demoni, atunci pierzi timpul. Pentru că te întreții la discuție cu gânduri și cu sentimente și cu acțiuni care nu te împlinesc, ci te desfigurează interior.
Observ adesea oameni care vorbesc singuri pe stradă sau ale căror gânduri și sentimente sunt puternic exprimate prin fața, ochii, gesturile, tot trupul lor. Ei vorbesc și când nu vor sau când nu îi ascultă nimeni. Pentru că vor să spună altora ce simt, ce vor, cine sunt. Tocmai de aceea și demonii, cât și oamenii răi, perverși, speculează această nevoie interioară a oamenilor de iubire și de sinceritate și îi trag de limbă. Îi invită spre locuri obscure, pentru ca să îi deturneze de la viața lor.
În locurile unde se bea mult și se dansează și unde drogurile se împrăștie în mod discret se trăiește cu lumină difuză. Pentru ca alcoolul și drogul să te obosească progresiv și să te umple de perversitatea pe care ți-o dorești. În care vrei să te scalzi continuu. Muzica dată la maximum estompează gândirea logică, argumentată și astfel intri în starea de surescitare continuă. Fapt pentru care ai nevoie să bei, gândind că băutura o să te liniștească emoțional. Numai că băutura nu te liniștește emoțional, atunci când ești ațâțat vizual de trupuri tinere, ci te umple de și mai multă adrenalină și de intenții perverse. Și dacă tot te umpli de dorințe pătimașe, ele trebuie să se spargă într-un fel anume. Și atunci, ori violezi pe cineva, ori te bați cu cineva, ori omori pe cineva…pentru că te încarci continuu cu intenții rele, care ajung tot mai puternice în ființa ta.
Și de ce patimile se întăresc în noi, de ce devin așa de puternice și noi slabi? Pentru că le-am dat tot mai mult teren în viața noastră! Cu cât păcătuim, cu atât bolile noastre sufletești se măresc. Și patimile ne lasă pe jumătate morți, pentru că păcatul nu ne dă niciodată viață. Păcatul nu ne face frumoși, nici deștepți, nici înțelepți.
Ci noi avem nevoie să vină în viața noastră Samaritisul cel milostiv, Dumnezeu, pentru ca să ne ridice din moartea noastră sufletească. Pentru că „un oarecare samaritis [σαμαρείτης], călătorind, a venit la el și, văzându-l pe el, i s-a făcut milă [de el] și, apropiindu-se, i-a legat rănile sale, turnând ulei și vin. Și, punându-l pe el pe dobitocul său, l-a dus pe el într-u[n] han [πανδοχεῖον] și a avut grijă de el” [Lc. 10, 33-34, BYZ].
Și când suntem ispitiți sau căzuți în păcat, să ne amintim de acest lucru: că Samaritisul nostru, Cel străin de orice păcat, ne privește cu milă pe noi cei căzuți, cei ispitiți, cei înviforați de gânduri și patimi! Și că El știe și vede și simte toate nevoile, toate ispitele, toate gândurile și dorințele noastre, pentru că El compătimește cu noi[5]. Pentru că viața și mântuirea noastră nu sunt o lucrare autonomă, a noastră, exclusiv a noastră, ci o conlucrare cu El. Și noi trebuie să trăim și să ne mântuim în relație cu El și în ritmul Lui, pe care El ni-l cere, și nu în ritmul nostru. Căci noi le facem pe toate împreună cu Dumnezeu și ajutați de către El.
Așa înțelegem de ce orice zi a anului e o zi liturgică pentru Biserică. Există zile în an când nu slujim Dumnezeiasca Liturghie, dar nu există zi din an în care să nu facem nicio Slujbă, nicio rugăciune, nicio faptă bună. Nu există nicio zi în an pentru creștinul ortodox în care el să fie în vacanță din punct de vedere liturgic. Pentru că Biserica nu are zi de vacanță. Dar noi, în mod ilegal, cu de la noi putere, ne luăm multe zile de vacanță, uneori ani de vacanță, pentru că nu facem nimic mântuitor, nimic măreț în acele zile, ci le pierdem prostește.
O zi pierdută e o zi în care nu am slujit lui Dumnezeu și oamenilor. O zi pierdută e o zi în care nu am slujit, nu ne-am rugat, nu am citit, nu am tradus, nu am muncit pentru Biserică și societate. Și noi putem să slujim lui Dumnezeu și oamenilor oricând și oriunde, dacă ne punem la dispoziția tuturor. Te poți ruga și când ești bolnav, te poți ruga și când călătorești, te poți ruga și poți face bine oriunde ești, pentru că peste tot îi întâlnești pe confrații tăi, pe semenii tăi. Și dacă te pătrunzi de starea lor, de bucuria sau de durerea lor, tu ești confratele lor real. Pentru că ei te simt ca pe un om care te bucuri sau te întristezi împreună cu ei, ca pe un om care ești viu pentru ei.
Însă cum e să fii „pe jumătate mort [ἡμιθανῆ]” [Lc. 10, 30, BYZ]? Când ești rece și indiferent față de oameni! Când ești pervers și răutăcios față de ei. Pentru că oamenii așteaptă ajutor de la tine, așteaptă considerație, așteaptă entuziasm, iar tu te faci că plouă. Iar Dumnezeu urăște cel mai mult tocmai această indiferență aparentă a noastră, calculată, când îi disprețuim pe unii și ne dăm de „mari prieteni” cu alții din cine știe ce motiv. Pentru că indiferența noastră calculată se numește fariseism. Și ipocrizia intelectuală, care îmbracă veșmânt cultural, politic, religios, economic, juridic, ne face să fim grețoși.
De ce? Pentru că ne mascăm întotdeauna realitatea interioară și nu spunem cine suntem și ce vrem. Pe când oamenii vor să ne vadă oameni, oameni reali, cu bunele și păcatele noastre, care nu ne ascundem după degete. Iar Dumnezeu dorește același lucru de la noi: să nu fardăm realitatea noastră interioară, să nu o mascăm, ci să ne vindecăm sufletește și să fim vii și să fim de ajutor tuturor celorlalți prin viața și prin experiența noastră.
Căci El ne-a dat Hanul Lui [Lc. 10, 34, BYZ], Biserica Sa, în care noi să ne vindecăm sufletește și trupește. Iar Biserica e Spitalul autentic al umanității. Și dacă noi nu ne vindecăm aici cu adevărat, nu ne vom vindeca niciunde. Pentru că numai Dumnezeu, Cel care ne-a făcut pe noi, poate să ne vindece de bolile noastre sufletești și trupești.
Dar vindecarea ține de credința noastră! De credința în Cel care face mereu milă cu noi [Lc. 10, 37, BYZ]. Pentru că El e multmilostiv și multiertător în viața noastră. Și noi n-am fi putut fi astăzi aici, dacă mila Lui nu ar fi fost mare cu noi…
Suntem în ziua de 10 noiembrie 2019, zi de alegeri prezidențiale. Iar, într-o democrație, „votul este mai puternic decât glonțul” (Abraham Lincoln)[6], pentru că el decide viitorul nostru social. În ciuda faptului că alegerile se pot și frauda, eu am votat și voi vota întotdeauna la alegeri. Pentru că cred în votul liber exprimat și în valorile democratice și în statul de drept. Adică cred în libertate, în drepturile personale ale oamenilor, în dreptate, în viitorul comun al tuturor cetățenilor unui stat.
Vineri, 15 noiembrie 2019, începe Postul Nașterii Domnului. Începe perioada în care Domnul ne cere ca iarăși să ne încopilărim. Adică să redevenim copii duhovnicești, oameni curați și sfinți, pentru ca să Îl primim pe El, Cel care Se face Prunc pentru noi și pentru mântuirea noastră.
Și cum redevenim copii duhovnicești? Postind, iertând, rugându-ne, ajutându-i pe oameni, văzând numai binele din oameni.
La mulți ani, post cu pace, multă sănătate și bucurie, și să ne împlinim pe fiecare zi slujind lui Dumnezeu și oamenilor! Amin.
[1] La 8. 51, zi de joi, 7 noiembrie 2019. Soare, 12 grade, vânt de 2 km/ h.
[2] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Nicetius.
[3] Sfântul Grigorie de Tours, Vita Patrum/ Viața Părinților, cu o introd. de Părintele Serafim Rose și ilustrații de Părintele Damaschin, trad. din lb. engl. de Petrișor Ilina, Ed. Sofia & Cartea ortodoxă, București/ Alexandria, 2004, p. 287.
[4] Idem, p. 293.
[5] A se vedea articolul: https://doxologia.ro/puncte-de-vedere/compasiunea-lui-dumnezeu-fata-de-omul-suferind.
[6] A se vedea: https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/politica/votul-ca-arma-citate-celebre-528051.
Vedeți foarte bine realitatea, Părinte, mai ales realitatea sufletească, motivele și consecințele păcatelor. Sunteți un doctor foarte bun la Spitalul lui Hristos care e Biserica. Doamne ajută și să dea Dumnezeu să ne încopilărim pentru a prăznui Nașterea Lui!
Vă mulțumesc frumos pentru prietenie și apreciere, Doamnă Anastasia! Întotdeauna dumneavoastră știți să priviți oamenii în profunzime. Mult spor în toate și să ne revedem cu bine!