Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [10]

Odată cu icosul III, trecem la o altă etapă a vieții Sfântului Dimitrie, cea de Monah. Înaintarea duhovnicească pe această treaptă superioară e amintită în mottoul pe care autorul îl personalizează de fiecare dată (înainte de fiecare icos), scriind la persoana întâia, după o veche tradiție omiletică și imnografică, abordând o strategie retorică pe care și-o permit, însă, numai cei care cu adevărat sunt purtați de același Duh cu aceia în numele cărora vorbesc: „M-am dăruit la un schit meșteșugarilor lui Dumnezeu/ să făurească din mine duhovnicescul mire,/ mai potrivit să trăiască dincolo de fire;/ prea e strâmtă lumea asta pentru sufletul meu!”.

„Meșteșugarii lui Dumnezeu” sunt, aici, Monahii care au acces pe trepte duhovnicești superioare, a căror artă sau meșteșug e acela de a sculpta în oameni, de a-i modela pentru a deveni vase sau instrumente ale iubirii de Dumnezeu și de semeni. Unora ca aceștia le-a revenit sarcina de a face din fostul boar „mire duhovnicesc” care „să trăiască dincolo de fire”, de firea umană căzută, pătimașă.

Sfântul Dimitrie s-a retras în Mănăstire pentru că a simțit că „prea e strâmtă lumea asta pentru sufletul meu!”. Paradoxal, recluziunea Mănăstirii nu limitează ființa umană, ci îi deschide veșnic noi și noi orizonturi, o lume inefabilă pe care o percepe în duh și care e cu mult mai vastă și mai frumoasă decât orice poate percepe omul prin simțuri în orizontul terestru.

Aceeași idee, exprimată concentrat în catrenul care servește drept motto, se regăsește și în primele versuri ale icosului al III-lea:

Și văzând că-n lume firul de izvoare
curge mai departe, apa trecătoare,
ai ieșit din satul unde te-ai născut,
la o Mănăstire mucezită-n peșteri.

Ai lăsat cireada mugind la păscut
și te-ai dat în mâna schivnicilor meșteri.
În zaconul[1] tagmei, vajnicul Cuvânt
te-a cioplit călugăr, ca pe lemnul sfânt.

Prin mâna „schivnicilor meșteri”, Cuvântul l-a cioplit pe noul ucenic „ca pe lemnul sfânt”: o imagine cu totul neobișnuită, dar care e menită să sugereze răstignirea, pentru Hristos, a patimilor proprii de către cel care s-a predat pe sine cioplirii călugărești.

Dar decizia de a părăsi lumea, a Sfântului Dimitrie, este urmarea unei cugetări înalte, e stabilită printr-o reflexivitate îndelungată și profundă asupra mersului și a rosturilor lumii. Iar Fericitul Daniil exprimă aceasta magistral, într-o formulă poetică pe cât de concentrată, pe atât de sensibilă și expresivă: Sfântul pleacă la Mănăstire „văzând că-n lume firul de izvoare/ curge mai departe, apa trecătoare”!

Sunt versuri abisale, care curg cu toată înțelepciunea filosofiei eminesciene și a literaturii române vechi. E o intuiție sublimă această metonimie care împletește toate apele pământului într-un singur fir subțire care e convertit reflexiv în „apa trecătoare” heraclitiană. Iar „firul” care adună apele lumii – adică toate dorurile și durerile curgătoare ale umanității – e simbolul clasic (cunoscut din Psaltire și de la Ovidiu) al vieții umane trecătoare, care are fragilitatea unui fir de păianjen (cf. Ps. 89, 9).

„Firul de izvoare” nu încetează să curgă și să-și împletească apele așa după cum în umanitate nu încetează izvorul nașterilor și firele multor vieți curg și se împletesc spre moarte. Această înțelepciune a dobândit-o Sfântul care a părăsit lumea prea strâmtă pentru un suflet nemuritor și însetat de zări eterne.

Mai înainte, Miron Costin construise, tot pe baza Scripturii, imagini poetice cu o simbolistică identică: „A lumii cânt cu jale cumplită viața,/ Cu griji și cu primejdii, cum ieste și ața/ Prea subțire și-n scurtă vreme trăitoare /…/. Și ca apa în cursul său cum nu să oprește,/ Așa cursul al lumii nu să contenește” (Viiața lumii)[2].

Dacă a cunoscut poemul lui Costin, putem crede că Fericitul Daniil a împletit „ața” și „cursul” apei într-un singur „fir de izvoare” care „vecinic”, cum ar zice Eminescu – adică necontenit –, „curge mai departe, apa trecătoare”.

Interesant este că și Arghezi are un poem intitulat Apă trecătoare, despre care am scris altădată și din care rețin acum versuri ce mi se par înrudite din punct de vedere al semnificantului:

Zămislită nu se ştie pentru ce mâhnirii noastre,
Ai s-ajungi, fărâmă rece, curgătoare unde-albastre, /…/
Înşirând minunea firii cu grosimea-ţi de mătase,
Fundul mărilor de ceruri îl vei înnădi şi coase. /…/
Înviată-n miezul nopţii, dusă lin pe mâini de umbră,
Tu eşti, fir de pisc şi haos, ca o rază care umblă.

Ce stihii străbaţi, streine de gândirea mea mirată,
Ce comori nepipăite nici de visuri niciodată,
Mărturia mi-o aduce, într-un tremur ca de jar,
Licărul neprins de sculele-a niciunui argintar.

Însă de tresar în tine ochii-atâtor mari mistere;
De te-ai strecurat prin cuibul tainicelor giuvaiere;
De-ascultaşi de ruga nopţii, care-ţi descântase finţa
Ca să-şi mângâie cu tine sihăstria, suferinţa
;

De-ţi ieşiră-n drum troiene de vecii şi piatra moartă,
Care trebuie-n strâmtoare biruită-ncet şi spartă,
Tu putuşi întoarce hora-mpotrivirilor şi-a humii
Şi ieşişi măruntă, sfântă, sprintenă, din legea lumii,
Făr’ a pierde niciun fulger, nicio za de curcubeie,
Mişunând în vâlvătaia insului tău de scânteie. /…/

Eu, ca să-mi aduc aminte de adânc şi nesfârşit,
Între două şesuri limpezi am oprit şi-am poposit.

Poezia lui Arghezi e o țesătură de simboluri mistice, citite în firul de mătase al apei trecătoare, după cum a observat și Nicolae Balotă:

„Metaforic, izvorul trimite la sursa învierii sufletului […] : «Din învierea sufletului, de izvor,/ Beau caprele-amintirilor» (Vânt de toamnă). […] Într-un apolog al apei […], în poezia Apă trecătoare, acvaticului i se atribuie virtuți numinoase. O grație misterioasă rezidă în apa ce izvorăște, asemenea harului, în «fundul mărilor de ceruri». […] Raza umblătoare, «fir de pisc și haos», străbate stihii străine de cugetarea omenească. Apologul se schimbă în apologie, și poetul intonează un adevărat imn apei trecătoare, victorioasă asupra împotrivirilor pământului”…[3].

S-ar părea că, umblând reflexiv pe același fir de ape, Sfântul Dimitrie sfârșește prin aceeași concluzie a oglindirii chipurilor veșniciei în transparența materiei acvatice și în jocurile ei de fulgere și umbre, de argint și mătase. Fiindcă inefabilul apei e capabil să reproducă „mările de ceruri” pentru ochiul minții contemplativ.

Și dacă Arghezi, pe când era Monah, „a descântat ființa” apelor cu „ruga nopții”, cu rugăciunile veghei sale nocturne, „ca să-şi mângâie cu tine [cu licurii ei de tezaur ceresc] sihăstria, suferinţa”, e de presupus că Fericitul Daniil s-a gândit la o consonanță asemănătoare, la aceeași ritmare a rugăciunii cu fluxul sacadat al apelor, pe firul cărora Sfântul Dimitrie a ajuns la Mănăstire, atunci când a scris: „Și văzând că-n lume firul de izvoare/ curge mai departe, apa trecătoare,/ ai ieșit din satul unde te-ai născut,/ la o Mănăstire mucezită-n peșteri”. Poate că și el a văzut, ca poetul de mai târziu, apa „înviată-n miezul nopții /…/ ca o rază care umblă” și a urmat această rază spre locul învierii sufletului.

Poezia lui Arghezi, Apă trecătoare, face parte din volumul Cuvinte potrivite, din 1927, an în care Fericitul Daniil a scris Acatistul Sfântului Dimitrie. Însă nu știu dacă cei doi poeți s-au influențat cumva sau dacă Arghezi și-a publicat poemul mai devreme în vreo revistă. Cert e că, la acea dată, Fericitul Daniil, în mod indiscutabil, lecturase avid poezia românească, veche și contemporană.


[1] Cuvânt atestat la Nicolae Costin, însemnând datină/ obicei sau ordin/ tagmă religioasă. Aici se potrivește primul dintre cele două sensuri.

[2] Cf. Miron Costin, Opere, ediție critică, studiu introductiv, note, comentarii, variante, indice și glosar de P. P. Panaitescu, ESPLA, București, 1958, p. 319-320.

[3] Nicolae Balotă, Opera lui Tudor Arghezi, Ed. Eminescu, București, 1979, p. 82-83.