Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [11]

Despre viața la Mănăstire a Sfântului Dimitrie nu știm mai nimic. Și, cu toate acestea, Fericitul Daniil reușește să anime icoana vie a Sfântului, așa cum probabil că era pe când se nevoia în obște, împletind encomionul cu aspecte realiste ale vieții monahale, astfel încât lauda să se străvadă prin fapte și nu să pară doar un elogiu deșucheat (așa cum le place multora să scrie sau să audă în zilele noastre):

Mână țărănească, degete crăpate,
răsfoiau stângace file de ceaslov.
La învățat de pravili siliși cât se poate.
Nu vorbeai prea multe, te sfiai în toate.

Nu-ncercai vreodată să ieși la iveală.
Îți plăcea tăcerea lină să te prindă,
ațintind, sub candeli, Sfinții-n zugrăveală
și să fii la slujbă cel din urmă-n tindă.

Părelnică umbră ai trecut prin viață,
până la sorocul schimbării la față.
Cunoscând și vremea zborului din trup,
ai pornit cu duhul pe drumuri de soare.

Făclie smerită cu parfum de stup,
poveste mai mare viața ta nu are.

„Făclie smerită cu parfum de stup” înseamnă lumânare de ceară, dar din ceară naturală, cum se făceau odinioară lumânările, care aveau o mireasmă deosebită când ardeau. Dar „parfumul de stup” indică și asceza creștină, pe care din cele mai vechi timpuri Sfinții noștri Părinți au comparat-o cu munca albinelor. Iar parfumul ei este parfumul harului.

Dar versurile acestea mă fac să mă gândesc, din nou, la un poem al lui Arghezi, intitulat chiar Făclii:

Făclii și candele la rând,
Stinse, aprinse, fumegând.
Catapetesme, bolți, iconostase,
Acoperite cu praf de mătase.

Cartea veche singură se răsfoiește,
Învățată de boantele dește
Cu măciulii grele și groase,
Ale schivnicilor, la liturghii și parastase.

De marginea foilor de jos,
Treiburicele[1] închinăciunii s-au ros.
Și au lăsat pe foi
Foițe de piele, mai vechi și mai noi.

Amestecată cu cafeniile rămășițe de moaște,
Slova, de multe ori sfințită, greu se cunoaște.
Noaptea cotrobăiește la strană și în altar
Un strigoi de ieromonah cărturar

Cu fața și barba săracă
În dulamă de aburi…

Arghezi descrie același tipar pe care îl înfățișează și Fericitul Daniil, al Monahului sau Ieromonahului smerit, nebăgat în seamă, care „răsfoiește” Evanghelia sau Psaltirea, Liturghierul sau Molitfelnicul, „cartea veche”, cu „boantele dește” ca niște „măciulii grele și groase”. Aidoma s-a petrecut cu Sfântul Dimitrie: „Mână țărănească, degete crăpate,/ răsfoiau stângace file de ceaslov”.

Dar grosimea și greutatea trupului, aparenta lipsă de grație și delicatețe a Schivnicilor greoi, proveniți adesea din rândul oamenilor săraci și needucați în școli lumești, care au învățat să scrie și să citească în Mănăstire, nu reprezintă piedici pentru apropierea de inefabilul harului.

Truda lor, aparent neînsemnată, rămâne imprimată pe filele cărților vechi: „au lăsat pe foi/ Foițe de piele, mai vechi și mai noi”: foițe de piele de pe degetele lor.

Umilința și truda măruntă și smerită par că nu lasă urme, dar un poet ca Arghezi, ultrasensibil și mai atent decât un detectiv, deși n-avea instrumente performante, în vremea experienței lui monahale a remarcat „foițele de piele” imprimate pe foile cărților, încât „slova” cărților este „amestecată cu cafeniile rămășițe de moaște”, fiind astfel „de multe ori sfințită” de acele degete boante.

Arghezi a văzut sfinte moaște rămase și pe paginile cărților, ale Schivnicilor „cu fața și barba săracă”, dar îmbrăcați „în dulamă de aburi”: aflați pe drumul transfigurării.

Asemenea îl prezintă și Fericitul Daniil pe Sfântul Dimitrie, care: „Părelnică umbră ai trecut prin viață,/ până la sorocul schimbării la față”.

Pentru Arghezi, Schivnicii „mai vechi sau mai noi”, ale căror urme le-a detectat și citit cu ochiul inimii pătrunzător, sunt „făclii /…/ stinse, aprinse, fumegând”. Iar Fericitul Daniil îl numește pe Sfântul Dimitrie „făclie smerită cu parfum de stup”.

Nu știu cât din aceste asemănări se explică prin identitatea de experiență și cât (sau dacă vorbim și) de influența poetică. În mod cert, în ceea ce privește limbajul poetic, Arghezi l-a înrâurit pe Fericitul Daniil Tudor. Iar această înrâurire s-a produs – n-am nicio îndoială – tocmai pentru că Fericitul Daniil a recunoscut, în literatura lui Arghezi, experiența autentică a unui trăitor ortodox.


[1] Se referă la împreunarea celor trei degete de la mâna dreaptă cu care ne închinăm.