Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [67]
Invidia este un sentiment atât de sumbru și de irațional, încât cei care se dedică acestui viciu infernal caută în permanență motive de zavistie. Chiar dacă nu au, inventează, pentru că nu pot să respire dacă nu invidiază, dacă nu privesc cu ochi rău și defăimător pe alții, dacă nu scornesc, din pământ din iarbă verde, motive de bârfă și de hulire a celor pe care nu-i suportă.
Eu în acest sens înțeleg poemul Cei doi tâlhari al lui Sorescu:
„Cei doi tâlhari sunt importanți/ Și ei,/ Unul a furat un sfeșnic,/ Altul a bătut o vită/ Dar sunt foarte importanți și ei. //
Ce mare hoț/ E acesta din mijloc,/ Ne-a furat atâta glorie,/ Dacă nu s-ar fi vorbit atât de el/ Poate mai rămânea loc și pentru noi/ Cei răstigniți mai strâmb”.
Problema e că pentru unii nu contează că suntem toți în aceeași osândă, adică exilați din Rai pe pământ, unde îndurăm suferințe și necazuri pentru păcatele noastre.
Dar mai ales nu contează că și cei nevinovați (sau cu mult mai puțin vinovați de ceva) suferă, când drept ar fi să sufere mai puțin decât cei răi și neghiobi sau ignoranți.
Invidiosul nu poate însă niciodată să vadă suferința celui nevinovat, a celui răstignit lângă el pe crucea acelorași dureri omenești. El nu poate să recunoască vreodată că el suferă pe drept și să privească umilit spre chinurile celui suferind pe nedrept.
Dimpotrivă, când cineva suferă ca un Drept chinuri nedrepte și are parte de recunoaștere și de lauda vieții sale de jertfă, zavistnicul îi invidiază până și crucea, acuzând că a fost dezavantajat de verticalitatea celui de pe cruce.
Însă, dacă trecem de la exemple umane la a socoti că parabola lui Sorescu se referă chiar la Fiul lui Dumnezeu întrupat și răstignit pentru noi, nu e nicio exagerare dacă spunem că păcătoșii Îl bârfesc chiar și pentru locul Lui de pe cruce. Că, orice ar face El, cei care nu vor să Îl primească și să Îl accepte vor găsi întotdeauna motive de cârtire împotriva Lui, indiferent cât de penibile sau de absurde.
Cei care nu își recunosc nimicnicia ar vrea să fie tot atât de importanți ca Dumnezeu, chiar dacă ei nu sunt importanți nici măcar ca hoți…