Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [69]

Poemul Somn ridică, tainic și neașteptat, o altă problemă teologic-ascetică fundamentală, legată de gânduri și ispite.

Aparent, mesajul poeziei e unul denudat, explicit și dezinhibat (pentru cine vrea să plutească pe suprafața cuvintelor și nu e interesat de nicio hermeneutică). Imersiunea în adâncul semnificațiilor ne conduce însă la concluzii contrare, ca mai totdeauna:

„Gândurile, ca un nisip greblat/ După ce lumea a părăsit/ Plaja,/ Invadată de noapte. //

Sânii femeii ți-apar în vis/ Ca litera S/ Care în limba lucrurilor/ Înseamnă plural”.

Deși exprimate eliptic, noțiunile par simple: reflecții fulgurante, vesperale și nocturne, despre o plajă depopulată cu nisipul pieptănat la loc și despre un vis erotic care naște cutremurări iluzorii și pasagere.

În aparență, poemul nu e despre nimic semnificativ, stanțează niște sentimente vagi și rupturi de gânduri.

În aparență doar…

În esență, versurile exprimă concentrat ceea ce încearcă să explice detaliat teologia ascetică ortodoxă: „gândurile” sunt „un nisip greblat/ După ce lumea a părăsit/ Plaja”: gândurile noastre sunt firele de nisip pe care le rearanjăm de fiecare dată după ce ieșim dintr-un context social. Ele sunt o plajă haotică, influențată de evenimente. Sunt împrăștiate după cum e viața noastră împrăștiată în o mie de părți. De aceea, învățătura fundamentală isihastă a Sfinților Părinți este despre împrăștierea gândurilor și despre adunarea minții întru sine.

Iar „Sânii femeii ți-apar în vis/ Ca litera S/ Care în limba lucrurilor/ Înseamnă plural”, pentru că ispita „ca litera S” este a Șarpelui care nu ne vrea niciodată unificați interior, duhovnicește, ci întotdeauna divizați, risipiți, conjugați la „plural” cu lucrurile care ne apar în vise sau cu firele de nisip ale gândurilor care ne țin împrăștiați toată ziua și care ne fac mintea ca o plajă călcată și spulberată în toate părțile de mii de picioare.

Sânii din vise nu înseamnă iubire adevărată și împlinire, ci numai „pluralizare”, pulverizarea în lucruri prin împătimirea de ele, care duce în final la obiectualizarea persoanei umane. Pentru că cei care ar trebui să fie simboluri ale iubirii, sânii, devin numere „în limba lucrurilor”, prin care se desemnează „pluralul”, nu unitatea ființei prin iubire. Și prin aceasta Sorescu se adaugă la numărul semnificativ al poeților români care fac diferența între iubire și ispită erotică.

De asemenea, experiența lui poetică e de natură să ne dovedească faptul că interesul pentru teologie și filosofie profundă, existențială, nu s-a estompat în literatura noastră la finele secolului al XVII-lea medieval…