Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [70]

În poemul Ceață, alcătuit dintr-un singur catren, peisajul e derutant, situat undeva între realism și suprarealism:

„Ceața era atât de deasă,/ Încât, dacă voiai să cazi, te ținea./ Totuși, ca și când s-ar fi întors acasă,/ Câte un pom murea”.

Densitatea ceții era atât de mare, încât poetul avea senzația că se poate sprijini pe ea.

„Totuși”, calitatea ei de materie susținătoare a vieții e infirmată de moartea câte unui pom, pe care ceața nu l-a putut „ține”.

El a murit „ca și când s-ar fi întors acasă”. Pentru că „acasă” nu e în ceață.

Pentru că ceața nu poate fi casa nimănui.

„Câte un pom murea” așa cum moare și câte un om care nu suportă ceața lumii acesteia, ceața grea, de care te lovești ca de un perete.

Ceața care te ține să nu cazi din orbirea ta și să te întorci cumva acasă.

Doar dacă mori ca un pom vertical ieși din ceața păcătoasă a lumii căzute și te întorci „acasă” în Rai, unde sunt toți pomii pe care nu i-a putut înghiți ceața.

Poți să cazi nu numai în moarte, ci și dincolo de moarte. În viață, viața veșnică.

Putem încerca să detaliem vorbirea laconică a lui Sorescu folosind literatura Sfântului Varlaam:

„Când petreace omul în fum atunci lăcrămeadză ochii și de iuțimea fumului doru-l ochii și orbăsc. […] Așea și noi, fraților, deaca întrăm în fumul păcatelor lumiei aceștiia […] atunce și noaă [nouă] foarte lăcrămadză ochii sufletului nostru […]. Că a nimică altă nu să asamănă isprăvile noastre într-această lume, numai fumului. Și nu numai isprăvile noastre, ce și dzilele și a[n]ii și viața noastră, toate ca un fum trec. Și cine va petreace într-aceste fumuroase și înșelătoare lucruri, aceluia-i iaste mentea întunecată”…[1].

„Că noi încă sântem ca într-o robie într-această lume […] că[ci] cu adevărat această lume iaste streină. Nu iaste a noastră, ce sântem nemearnici [străini] pri însa. Că n-avem aicea cetate stătătoare [stabilă], ce ceaea [aceea] ce vine [va să vină] să o cercăm să o aflăm, că aceaea [aceea] iaste moșiia noastră […], moșiia veacului ce va să hie”…[2].

Și la Eminescu, „valea-i în fum”, valea acestui pământ unde „apele plâng” și orice cântare sau armonie melodică e anulată: „buciumul sună cu jale”, „fluiere murmură-n stână”, „scârțâie-n vânt cumpăna de la fântână”, iar „clopotul” și „toaca” adâncesc infinit melancolia (Sara pe deal).

E valea plângerii, în care „«Cum vom cânta cântarea lui Dumnedzău în țară streină?», că[ci] cu adevărat această lume iaste streină”[3].

Se întoarce „acasă” cine scapă de ceața deasă…


[1] Varlaam, Opere, alcătuire, transcriere a textelor, note și comentarii, glosar și bibliografie de Manole Neagu, Ed. Hyperion, Chișinău, 1991, p. 148.

[2] Idem, p. 243.

[3] Ibidem.

Did you like this? Share it:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *