Zi: 5 decembrie 2019

Iubiții mei[1],

dăruirea e legată în mod fundamental de oboseală, de nevoința cea duhovnicească. Pentru că atunci când te dărui oamenilor, când slujești și muncești pentru ei, oboseala e veșmântul cu care te îmbraci, e aerul pe care îl respiri, e mâncarea pe care o mănânci. Pentru că cel ce se nevoiește duhovnicește nu poate fi proaspăt, nu poate fi relaxat, fără cearcăne și fără dureri, ci, dimpotrivă, el e afundat în multă oboseală și în tăcerea cu care le gândește și le face pe toate.

Însă oboseala sfântă, cuvioasă, e împlinirea noastră. Ea vorbește despre noi, atunci când noi tăcem. Sau lucrarea noastră și roadele ei vorbesc despre noi tot timpul. Pentru că nevoința e apa care întreține ființa noastră, care o ține în voia lui Dumnezeu, care o ține în slava Lui. Iar Dumnezeu conlucrează cu noi tot timpul la mântuirea noastră, dacă noi suntem tot timpul oameni ai nevoinței, ai oboselii celei duhovnicești.

Conlucrarea cu El e conștientă și o trăim tot timpul. De aceea ne lucrăm mântuirea cu frică și cu cutremur dumnezeiesc, dar și cu multă bucurie și veselie dumnezeiască. Pentru că nu presupunem că suntem cu Dumnezeu, ci noi suntem cu El tot timpul și El schimbă în noi tot timpul sufletul și trupul nostru. Pe fondul oboselii celei duhovnicești, El ne schimbă continuu și veșnic. Și schimbările dumnezeiești pe care El le săvârșește în noi sunt mântuirea noastră.

De aceea e nevoie continuă de lucrare, de muncă, de slujire a lui Dumnezeu și a oamenilor. E nevoie să facem din munca noastră acasă și din cea de la serviciu asceza noastră. Adică modul nostru concret în care noi Îi slujim lui Dumnezeu și le slujim și oamenilor. Pentru că astfel toată viața noastră este o slujire continuă, în care noi ne implicăm deplin și folosul ei e propria noastră mântuire.

Iar cine își face din viața lui o continuă asceză, acela introduce și odihna lui în asceză. Pentru că odihna face parte din muncă. Ne odihnim pentru ca să muncim, pentru ca să slujim, și nu pentru ca să ne bucurăm egoist de câteva ore de relaxare.

Și toată introducerea mea de până acum are de-a face cu Sfântul Nicolaos, Părintele nostru, dar și cu fiecare dintre noi. Pentru că Sfântul Nicolaos este un exemplu de dăruire continuă, dar care s-a nevoit continuu să fie bun în relațiile sale cu oamenii. Iar lupta interioară pentru a fi capabili de bunătate, de iubire față de oameni e imensă și e dusă clipă de clipă. Pentru că bunătatea e consecința curățirii de patimi, a luminării și a sfințirii noastre.

Nu ajungem filantropi doar pentru că avem bani!

Nu ajungem iubitori de oameni doar pentru că facem din când în când câte un bine minor!

Ci adevărata filantropie, adevărata iubire de oameni se naște în noi când facem mult bine oamenilor și în mod continuu. Mult și continuu, nu puțin și rar! Iar multul bine și mai ales multul bine continuu e o imensă, o copleșitoare oboseală.

Spre exemplu, nu avem bani ca să dăm altora. Nu avem nici haine, nici mâncare să le dăm. Dar putem să le dăm timpul nostru și putem să ne dăm pe noi înșine spre slujirea altora. Însă dacă începem să ne rugăm pentru oameni ore în șir, dacă scriem și traducem ore în șir pentru ei, dacă îi spovedim ore în șir, dacă îi sfătuim ore în șir, dacă muncim ore în șir pentru cineva, acasă la el sau într-un orfelinat sau într-un spital sau într-o organizație caritabilă, toate aceste lucruri făcute zi de zi sunt obositoare la culme. Dar aceasta e nevoința ortodoxă! Care nu e din când în când, care nu e doar când vrem, ci e tot timpul, și când vrem și când nu vrem, și când ne place și când nu ne place.

Pentru că Sfinții, cărora noi ne rugăm și cărora le cerem ajutorul, au ajuns în Împărăția lui Dumnezeu numai pe calea aceasta anevoioasă, obositoare. Viața lor a fost o imensă oboseală. Dar una în care Dumnezeu i-a schimbat în mod continuu, în care i-a transfigurat în mod continuu.

Tocmai de aceea, fuga după distracție, după relaxare, după concediu, n-are de-a face cu asceza ortodoxă. „Luna cadourilor”, luna decembrie, nu este luna îmbuibării, ci luna dăruirii. Pentru că până pe 25 decembrie noi postim, ne pregătim ca să devenim tot mai prunci pentru Pruncul Cel dumnezeiesc, pentru Domnul și Dumnezeul mântuirii noastre, apoi prăznuim duhovnicește în primul rând și nu prin petreceri nesfârșite. Iar cadourile pe care le facem sunt expresia iubirii și a bucuriei pentru semenii noștri și nu moduri ostentative de a ne arăta bogăția. Pentru că darurile sunt ferestre spre inima noastră și o cale lină spre inima altora. Căci ele vorbesc despre noi înșine, dar și despre prețuirea pe care noi o acordăm oamenilor.

…Luigi Martino, cel care a studiat Sfintele Moaște ale Sfântului Nicolaos în secolul trecut[2], a ajuns la concluzia că „Nicolaos a suferit probabil de artrită cronică și poate și de o pronunțată durere cefalică, evidențiată printr-o îngroșare nenaturală a interiorului craniului”[3] său. Și, cu toate acestea, el a fost un om al dăruirii continue! În ciuda bolilor sale, Sfântul Arhiepiscop Nicolaos a mers mai departe. Pentru că a pus în prim-plan slujirea lui Dumnezeu și a semenilor și nu pe sine însuși.

Lichia [Λυκία], o regiune din Turcia de azi[4], a fost locul unde s-a născut și a trăit Sfântul Nicolaos[5]. Iar numele său apare în 6 din cele 16 liste de nume ale participanților la Sinodul I Ecumenic[6]. Pentru că el a fost unul dintre Sfinții Părinți participanți la Sinodul I Ecumenic din 325.

Sfântul Nicolaos s-a născut în Patara [Πάταρα[7]], în mitropolia Mira [Μύρα][8] din provincia Lichia, din părinți nobili și credincioși[9]. Și, când era prunc, miercurea și vinerea sugea doar o dată pe zi[10], vorbindu-ne astfel în mod tainic despre valoarea netrecătoare a postului.

Și-a păstrat fecioria lui și și-a ținut mintea curată. Iar când părinții lui au adormit și el a rămas cu o mare avere, nu s-a lipit cu inima de ea[11], ci s-a făcut dăruitor, ajutându-l pe un tată să își căsătorească cele 3 fiice ale sale[12]. Iar pentru că Sfântul Nicolaos s-a dăruit în continuu în slujirea lui Dumnezeu și a oamenilor, și Domnul l-a hirotonit pe el Episcop în mod minunat. Pentru că l-a vestit prin vedenie Episcopilor, care s-au încredințat că el e omul lui Dumnezeu[13].

Și omul lui Dumnezeu, Sfântul Nicolaos, s-a arătat un învățător adevărat al Bisericii și un om cu o minte sfântă, pentru că a fost plin de slava lui Dumnezeu[14]. Și el a surpat templele idolești, stricând locașurile demonilor din eparhia sa[15]. Și astfel, trăind o viață sfântă, a adormit în pace și a fost îngropat în Biserică[16]. Pentru că el, cu adevărat, s-a făcut biserică vie a lui Dumnezeu și ne îndeamnă și pe noi să fim la fel ca el. Căci îndemnul Domnului pentru noi e aceasta: „Veți fi Sfinți [Ἅγιοι ἔσεσθε], căci Eu, Domnul Dumnezeul vostru, [sunt] Sfânt [ὅτι Ἐγὼ Ἅγιος Κύριος ὁ Θεὸς ὑμῶν]” [Lev. 19, 2, LXX]. Și noi putem fi Sfinți numai prin slava Lui, prin care ne umplem de sfințenia Sa.  

Iar Sfântul Nicolaos a fost botezat pe când era prunc[17], așa după cum ne-am botezat și noi. Pentru că pruncii trebuie să crească în sfințenie în Biserica lui Dumnezeu. Și dacă toată viața noastră trebuie să I-o dăm lui Dumnezeu, să I-o dăruim Lui, atunci trebuie să I-o dăruim de la început, din primul nostru an de viață. Ca El să ne crească duhovnicește în Biserica Sa.

Sfântul Nicolaos și-a început studiile la vârsta de 7 ani și a avut un pedagog. Și el a studiat literatura păgână a vremii sale: pe Omiros [Ὅμηρος], cunoscut de noi ca Homer[18], pe Eshilos [Αἰσχύλος][19], cunoscut de noi ca Eschil[20], pe Evripidis [Εὐριπίδης][21], cunoscut de noi ca Euripide[22]ǀ[23]. Cu toate acestea, el a ales să trăiască creștinește, iar cultura vremii sale nu l-a scos din teologia și viețuirea Bisericii. Pentru că nici pe noi nu ne pot convinge de vreun lucru rău cărțile pe care le citim, dacă noi nu alegem să dăm curs celor rele. Însă, cei care citesc cărți fără să se poziționeze critic față de ele, aceia se îmbâcsesc de tot felul de idei rele, pătimașe, pentru că nu știu să lupte pentru sănătatea lor sufletească și trupească, pentru mântuirea lor.

Sfântul Nicolaos e hirotonit Episcop pe la anul 295[24]. Până la 325, până la Sinodul de la Nicea, sunt 30 de ani. Conform sursei de aici[25], el s-a născut pe 15 martie 270 și a adormit pe 6 decembrie 343, la vârsta de 73 de ani. Cu alte cuvinte a fost hirotonit Episcop la 25 de ani, iar la Sinodul I Ecumenic avea 55 de ani.

Sfintele sale Moaște s-au arătat izvorâtoare de mir imediat după îngroparea sa[26], arătându-ne astfel sfințenia lui. Pentru că sfințenia e o realitate în oameni și nu un nume fără conținut! Și noi ne apropiem de Sfinții lui Dumnezeu tocmai pentru ca să ne umplem de sfințenia lor, care este sfințenia lui Dumnezeu. Pentru că Sfinții sunt plini de slava Lui.

În data de 9 mai 1087, Sfintele sale Moaște au fost aduse la Bari, în Italia[27] și se află în basilica romano-catolică de aici[28]. Însă mâna sa cea dreaptă este la București, în Biserica Sfântul Gheorghe Nou, începând din anul 1599[29], adică de 420 de ani.  Și dacă nu putem ajunge în Italia, ne putem închina la București Sfântului Nicolaos, unde, de praznicul său, vine multă lume să se închine Sfintelor sale Moaște.

Așadar, iubiții mei, nu poți să-i birui pe oameni decât cu bunătatea inimii, cu sfințenia vieții tale! Așa după cum Sfântul Nicolaos ne biruie pe toți cu bunătatea sa față de noi.

Și pentru ca să-i urmăm lui, trebuie să ne umplem de sfințenia lui Dumnezeu. Pentru că Cel care ne sfințește pe noi, pe toți, e Dumnezeul mântuirii noastre și numai întru slava Lui noi ne putem sfinți viața noastră.

Vă doresc multă sănătate și bucurie tuturor și Dumnezeu să ne întărească pe mai departe în postirea noastră și în tot lucrul cel bun! Pentru că binele Lui e cel care ne mântuie, binele pe care îl facem împreună cu Dumnezeul mântuirii noastre. Amin!

---

[1] Începută la 7. 07 minute, în ziua de 4 decembrie 2019, zi de miercuri. Cer înnorat, două grade, vânt de 10 km/ h.

[2] Adam C. English, The Saint Who Would Be Santa Claus. The True Life and Trials of Nicholas of Myra, Pub. Baylor University Press, Waco, Texas, 2012, p. 16.

[3] Idem, p. 18.

[4] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Lycia și  https://www.ancient.eu/lycia/.

[5] Adam C. English, The Saint Who Would Be Santa Claus. The True Life and Trials of Nicholas of Myra, op. cit., p. 27.

[6] Idem, p. 28.

[7] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Patara_(Lycia).

[8] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Myra.

[9] St. Nicholas of Myra, Life, by Michael the Archimandrite (Vita per Michaelem), in Bibliotheca Hagiographica Graeca 1348, trans. by John Quinn and Bryson Sewell, 2014, p. 4 PDF, cf. https://www.roger-pearse.com/weblog/wp-content/uploads/2015/03/vita-per-Michaelem.pdf.

[10] Idem, p. 5. [11] Ibidem. [12] Idem, p. 6-8. [13] Idem, p. 9-10. [14] Idem, p. 11. [15] Ibidem. [16] Idem, p. 14-15.

[17] Adam C. English, The Saint Who Would Be Santa Claus. The True Life and Trials of Nicholas of Myra, op. cit., p. 44.

[18] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Homer.

[19] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Aeschylus.

[20] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Eschil.

[21] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Euripides.

[22] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Euripide.

[23] Adam C. English, The Saint Who Would Be Santa Claus. The True Life and Trials of Nicholas of Myra, op. cit., p. 61.  [24] Idem, p. 95.

[25] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Saint_Nicholas#Bishop_of_Myra.

[26] Adam C. English, The Saint Who Would Be Santa Claus. The True Life and Trials of Nicholas of Myra, op. cit., p. 183.

[27] Idem, p. 198.

[28] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Basilica_di_San_Nicola

[29] Cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2018/12/04/predica-la-pomenirea-sfantului-nicolaos-arhiepiscopul-mirelor-lichiei-6-decembrie-2018/.