Ora candorilor…

Satul lui Eminescu din Sara pe deal e mai mult o hieroglifă, o imagine hieratică. Coloratura terestră este nedefinită. Dacă am compara Sara pe deal cu pasajul înserării din Zburătorul lui Heliade Rădulescu, spre exemplu, am observa că diferența este apreciabilă și nu se rezumă numai la imperfecțiunile tehnice ale versurilor poetului pașoptist, la nedesăvârșirea expresivă sau la zborul vizionar nedeplin:

Era în murgul serii și soarele sfințise;
A puțurilor cumpeni țipând parcă chemau
A satului cireadă, ce greu, mereu sosise,
Și vitele muginde la jgheab întins pășeau.

Dar altele-adăpate trăgeau în bătătură,
În gemete de mumă vițeii lor strigau;
Vibra al serii aer de tauri grea murmură;
Zglobii sărind vițeii la uger alergau.

S-astâmpără ast zgomot, ș-a laptelui fântână
Începe să s-audă ca șoaptă în susur,
Când ugerul se lasă sub fecioreasca mână
Și prunca vițelușă tot tremură-mprejur.

Încep a luci stele rând una câte una
Și focuri în tot satul încep a se vedea;
Târzie astă-seară răsare-acum și luna,
Și, cobe, câteodată tot cade câte-o stea.

Dar câmpul și argeaua câmpeanul ostenește
Și dup-o cină scurtă și somnul a sosit.
Tăcere pretutindeni acuma stăpânește,
Și lătrătorii numai s-aud necontenit.

E noapte naltă, naltă; din mijlocul tăriei
Veșmântul său cel negru, de stele semănat,
Destins cuprinde lumea, ce-n brațele somniei
Visează câte-aievea deșteaptă n-a visat.

Tăcere este totul și nemișcare plină:
Încântec sau descântec pe lume s-a lăsat;
Nici frunza nu se mișcă, nici vântul nu suspină,
Și apele dorm duse, și morile au stat.

Perspectiva lui Heliade este realist-descriptivă, în bună măsură, deși este evidentă, în definitiv, aceeași traiectorie spre înălțimi tot mai depărtate, spre sublimare și transcendere. Însă versurile dau de multe ori sentimentul de proză rimată, iar imaginile poetice se ridică mai rar la valoarea de simbol.

Scenele rustice emoționează prin patetismul expresiv (dezavuat însă de gustul cititorului modern) și prin atmosfera de candoare și ingenuitate pe care le degajă. Dar dincolo de candoarea rustică și pastorală nu descoperim semnificații abisale.

Febrilitatea ultimelor activități ale zilei (întoarcerea cirezilor de la păscut și a oamenilor de la muncile câmpului etc) se stinge treptat și dinamismul faptelor se transformă în tăcere și nemișcare. Aici e Heliade sugestiv, arătându-se receptiv și sensibil față de taine care covârșesc firea.

Poetul are intuiția de a prinde cele câteva tablouri dinamice ale activităților legate de ceasul înserării în rama peisajului cosmic. Înălțarea la universal și indicarea fiorului religios e caracteristică pașoptistă generală și romantică, dar apetența pentru liniște și contemplație e mai puternică decât la alți pașoptiști – Alecsandri se arăta chiar incompatibil cu finalitatea întru tăcere.

Liniștirea treptată e surprinsă de Heliade mai mult din punct de vedere acustic decât vizual. Înserarea aduce cu sine întoarcerea turmelor de vite în sat. Dar prezența lor se face remarcată mai ales din perspectivă sonoră: „Vibra al serei aer de tauri grea murmură”. Percepția poetului e insolită, pentru că mai greu se poate asocia mugetul de tauri cu „murmura”. Putem crede că, în ciuda epitetului „grea”, Heliade nota deja tendința spre surdinizare și pacificare pe care o va releva derularea versurilor mai departe.

Remarcăm că greutatea peisajului vizual cu tauri e distilată sonor de poet, estompată în „murmura” care se efasează treptat, până se pierde de tot. Locul „murmurei” de tauri e luat de „susurul” fântânii de lapte, „Când ugerul se lasă subt fecioreasca mână/ Și prunca vițelușă tot tremură-mprejur”.

De la murmurul taurilor la susurul laptelui muls distanța sonoră e semnificativă, atât ca tonalitate, cât și din punct de vedere calitativ. Dar receptarea e din nou stranie, pentru că de data aceasta sunetul e prea fin și mătăsos pentru a fi sesizat ca un susur colectiv. E o reverberație produsă de imaginație, nu o percepție reală.

Schimbarea cromatică nu e indicată dar e foarte semnificativă: de la negrul taurilor la albul laptelui. Înserarea spală culorile și ne face să percepem lumea în alb și negru. De fapt, contrastul acesta indică momente ale sufletului.

Epitetul „feciorească” și diminutivul „vițelușă” întăresc impresia de peisaj plin de candoare pe care a oferit-o „șoapta în susur” a fântânii de lapte dominând sonor satul. E o regresie generală spre pruncie, pe care o aduce cu sine ceasul pacificării patimilor, când vibrația taurină contenește și se reinstaurează ora copilăriei. Iar Heliade trece acum, în mod sugestiv, de la nivelul terestru la peisajul cosmic al răsăritului de lună și de stele, ca și cum fântâna laptelui susurând în sat s-ar fi extins devenind o arteră stelară.

Aprinderea stelelor pe cer coincide cu cea a focurilor în sat (concomitență prezentă și la alți pașoptiști, dar și, mai înainte, la Neculce): în aceste lumini cele două planuri își găsesc puncte de reflexie reciprocă.

Peisajul alunecă lin spre tot mai multă pace și serenitate. Până când ajunge să domnească „tăcerea” și „nemișcarea plină”.

E o „nemișcare plină” pentru că viața nu e anulată, sentimentul poetului nu are nimic de-a face cu dorința neființei, iar somnul nu e confundat cu neantul. Lumea continuă să fie „grea” de făpturi, doar zbuciumul ei se transformă în nemișcare, în pace. Eforturile zilnice se prefac în visare, „în brațele somniei”.

Noaptea e „naltă, naltă” pentru că nu e un întuneric lipsit de sens, ci o fereastră spre eternitate în care sclipesc luminile stelare. Cu cât noaptea e mai înaltă, cu atât geografia celestă e mai vastă, cu harta „stelelor semănate”.

Tabloul înserării se încheie la fel de sugestiv cu imaginea apelor care „dorm duse”. Și aceasta nu pentru că materia fluidă acvatică ar înceta să se miște, ci fie pentru că e vorba doar de șuvoaie care activează morile ziua, fie pentru că sunetul apelor îngână somnul și dau ele însele senzația de adormire…

Singura sugestie comună cu a lui Eminescu e cea a asocierii între ceasul înserării și ora candorilor. Dar nu se deduce limpede, de la Heliade, dacă nevinovăția aceasta e doar un aspect rustic, idilic, sau dacă are legătură cu răsăritul astrului nocturn și al stelelor ca timp al rememorării nașterii universului. Deși versurile sunt încărcate de sugestii, nu întâlnim aici simbolistica abisală din poezia lui Eminescu.

Did you like this? Share it:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *