Predica Duminicii a XXVII-a după Cincizecime [2019]

Iubiții mei[1],

pe noi, cei care facem și dregem și n-avem odihnă, cărora nu ne stau picioarele toată ziua, când vine boala în viața noastră, neputința ne învață să fim ponderați. Pentru că sănătatea e o pojghiță subțire…pe când boala e un adânc de durere și de nefericire.

Un virus, un mic accident, o nefericire, o boală pe care n-am băgat-o deloc în seamă ne strică sănătatea. Și, în locul stării de bine, starea de neputință e cea care ne oprește din modul nostru de-a fi, e cea care ne țintuiește locului. Iar perorațiile bolii și rugăciunile ei cer sănătatea, acea sănătate care credeam că durează veșnic, când ea era atât de efemeră, de trecătoare…

Însă, pe lângă multa neputință fizică pe care o putem trăi, există și neputință sufletească. Neputință care are la bază demonizarea și despre care Evanghelia de azi [Lc. 13, 10-17] ne vorbește în sintagma „duh de neputință [πνεῦμα ἀσθενείας]” [Lc. 13, 11, BYZ]. Pentru că un demon, un duh necurat, i-a adus neputință unei femei, pe care a cocoșat-o. Demonul era în ea, în această femeie de 18 ani, producându-i gârbovirea, cocoșarea, pentru că „[trăia] neputând să se îndrepte în mod deplin [μὴ δυναμένη ἀνακύψαι εἰς τὸ παντελές]” [Ibidem]. Trăia neputând să stea vertical. Așa stând lucrurile, pot exista oameni care sunt posedați de demoni de zeci de ani, poate de o viață întreagă, și ei să sufere de niște boli demonice, dar să nu conștientizeze acest lucru. Pentru că demonii se camuflează în niște boli trupești ca să nu fie identificați. Ca toți care îi văd pe cei posedați să creadă că suferă de o boală sau alta, când, de fapt, boala lor e demonică și ei sunt demonizați.

Eu sunt foarte atent la chipurile oamenilor, la gesturile lor, la vorbele lor. Și adesea întâlnesc oameni cu ochi demonici: cu ochi răzbunători, răi, reci, curvari, disprețuitori, aroganți, zeflemitori, trufași. Oameni în mod evident demonizați. Dar cărora nu le poți spune nimic, nu le poți sugera ceva anume, pentru că nu-i cunoști, dar nici nu cred că ar accepta vreun sfat foarte ușor. Și nu pot decât să mă rog pentru astfel de oameni, pentru luminarea lor. Căci demonii nu pleacă din noi decât dacă noi ne smerim, dacă noi ne spovedim păcatele noastre, dacă noi ne îndreptăm viața noastră.

Pentru a scăpa de demonizare trebuie să cobori în smerenie. Trebuie să cobori în starea smerită de slujitor al lui Dumnezeu, în starea de unde demonii au căzut. Căci Luceafărul cel spiritual și-a zis: „Mă voi sui deasupra norilor [ἀναβήσομαι ἐπάνω τῶν νεφελῶν], [deasupra tuturor Puterilor cerești, și] voi fi asemenea Celui Preaînalt [ἔσομαι ὅμοιος τῷ Ὑψίστῳ]” [Is. 14, 14, LXX]. Și Luceafărul a devenit Satanas prin acest gând trufaș, a devenit potrivnic, pentru că „a căzut din cer” [Is. 14, 12, LXX] și „s-a coborât întru Iad slava” lui [Is. 14, 11, LXX].

Fiindcă o creatură nu poate fi niciodată asemenea lui Dumnezeu! Creatura este și trebuie să rămână slujitoare a lui Dumnezeu. Pentru că, dacă se împotrivește voii lui Dumnezeu, partea ei este Iadul, dimpreună cu demonii.

Luceafărul cel spiritual, văzându-se plin de slava lui Dumnezeu, a considerat că poate să rămână în slava Lui și dacă I se împotrivește Lui. Așa după cum noi credem, în mod greșit, că putem rămâne sănătoși, în ciuda faptului că păcătuim zilnic. Însă păcatele ne îmbolnăvesc pe fiecare zi și e numai o chestiune de timp până ne pun la pământ.

Domnul a eliberat-o de slăbiciunea ei [Lc. 13, 12, BYZ]! Adică a scos demonul din ea, a scos sursa demonizării din ființa ei, sursa bolii ei. Căci atunci când El „Și-a pus mâinile [asupra] ei…[femeia] numaidecât s-a îndreptat și slăvea pe Dumnezeu” [Lc. 13, 13, BYZ]. Așa după cum noi ne îndreptăm din păcatele noastre în Taina Mărturisirii. Căci dacă ne-am încrede în Dumnezeu atunci când ne spovedim, am simți cum El Își pune mâinile Lui asupra noastră. Căci mâinile Preotului Duhovnic sunt mâinile lui Hristos Domnul, prin care El ne eliberează de păcatele noastre și ne curățește de ele și ne vindecă sufletește și trupește.

Niciodată n-am plecat de la Spovedanie fără să simt iertarea Lui, vindecarea Lui, curățirea Lui! Pentru că El e acolo, cu noi, și primește mărturisirea noastră și ne curățește de păcatele noastre. După cum nu m-am împărtășit niciodată cu Domnul fără să simt marile Lui schimbări dumnezeiești în ființa mea. Pentru că El e prezent în toate Tainele Sale, în toate sfințirile Sale, în toate binecuvântările Sale, pentru că slava Lui e cea prin care El lucrează toată mântuirea și sfințirea noastră.

Iar dacă nu simțim prezența Lui dumnezeiască în viața Bisericii, a lumii întregi și a noastră e semn de mare decadență. E semn că suntem foarte păcătoși, foarte reci, foarte nepocăiți. Căci orice credincios al Bisericii trăiește din slava lui Dumnezeu și slava Lui e viața noastră duhovnicească.

Domnul a dezlegat-o pe femeie de neputința ei în zi de sabat, în zi de praznic [Lc. 13, 16, BYZ]. Pe cea pe care Satanas o legase de 18 ani [Ibidem] în neputință. Iar demonii ne leagă în boală, pentru că noi trăim păcătos. Ei ne leagă cu accepțiunea noastră, până când viața cu ei devine o robie a noastră față de ei. Însă Domnul ne eliberează de demoni, când noi ne dorim în mod deplin această eliberare. Când noi înțelegem cu vârf și îndesat răutatea robiei demonice. Pentru că, până nu vezi răul, răul sistematic făcut în viața ta, nu înțelegi cu adevărat eliberarea duhovnicească, marele dar al vieții duhovnicești. Dar când ieși din robia demonilor, când ieși la lărgimea libertății duhovnicești, atunci înțelegi că răul nu e libertate, ci e robie veșnică.

Și Domnul, la Botez, ne-a eliberat pe noi din robia demonilor! Botezul nostru a fost ieșirea din moarte spre viață, a fost naștere din nou, pentru că este viață în libertate sfântă. Și dacă ne îngrijim de libertatea noastră, atunci libertatea se îngrijește cu asceză și cu mărturisirea continuă a păcatelor noastre. Libertatea duhovnicească e trăirea în ascultarea de Dumnezeu. De aceea, orice faptă bună ne întărește libertatea noastră interioară, duhovnicească, după cum orice păcat e o rănire a ființei noastre. Și rănile noastre noi trebuie să ni le vindecăm prin pocăință, prin asceză și în Taina Mărturisirii, pentru ca viață să avem, viața Lui cea duhovnicească.

Sărbătoarea deplină, reală, împlinitoare e aceea când oamenii se bucură. Când se bucură duhovnicește. Dacă nu ești plin de slava lui Dumnezeu, atunci nu te poți bucura! Pentru că bucuria reală izvorăște din inimă, izvorăște din slava lui Dumnezeu, izvorăște din curăția faptelor celor bune. Și dacă nu te faci biserică sfințită a lui Dumnezeu, dacă nu te faci locaș duhovnicesc al Său, nu te poți bucura. Pentru că bucuria este comuniunea cu El, cu Dumnezeul mântuirii noastre, și ea este fără sfârșit. Căci tot ceea ce se sfârșește, adică păcatele, nu sunt de la Dumnezeu, pe când virtuțile sunt veșnice, pentru că El este fundamentul lor.

Și când vorbim despre îmbrăcarea în virtuțile lui Dumnezeu, când vorbim despre îmbrăcarea noastră în asceză, vorbim despre îmbrăcarea noastră în bucuria și în veselia lui Dumnezeu. Și atunci suntem noi cei reali, cei autentici: când suntem inundați de slava lui Dumnezeu, când suntem împodobiți cu îmbrăcămintea și frumusețea noastră cea veșnică. Pentru că împlinirea omului este îndumnezeirea lui. Este ajungerea la scopul nostru cel dintâi: la asemănarea cu El. Asemănare care e prin toate virtuțile Sale și nu prin depărtarea de El.

Însă Satanas experimentează în mod dramatic, odată cu căderea lui, depărtarea de Dumnezeu. Toată răutatea, invidia și perversitatea lui vin din împotrivirea față de Dumnezeu. Șicanarea noastră continuă de către demoni e o continuă punere a noastră în dificultate pentru ca să ne enervăm, pentru ca să păcătuim, pentru ca să uităm lucrurile importante. Tocmai de aceea, trebuie să tratăm atacurile lor cu liniște interioară și ca pe niște lucruri obișnuite, fără să ne enervăm la fiecare pas. Căci trebuie să ne concentrăm pe slujirea lui Dumnezeu și a oamenilor și nu pe invidia și răutatea demonilor la adresa noastră.

Domnul a vindecat-o în zi de sabat pe femeie, în zi de praznic, pentru ca să ne arate că sărbătoarea e pentru a face lucruri bune în cadrul ei și nu pentru a fi indiferenți față de nevoile reale ale oamenilor. El a arătat că prăznuirea noastră trebuie să fie activă, trebuie să fie bucuroasă, trebuie să fie milostivă. Pentru că trebuie să îi vindecăm sufletește și trupește pe oameni, să îi vindecăm de singurătate, de neiubire, de neprietenie.

Mai avem două duminici până la marele praznic, prăznuit anul ăsta în zi de miercuri. Pe 20 decembrie venim cu Icoana Nașterii Domnului pe la dumneavoastră, pentru a vă vesti zilele prăznuirii. Căci înainteprăznuirea praznicului Nașterii Domnului începe pe 20 decembrie, iar praznicul ține între 25 și 31 decembrie. Adică 7 zile de prăznuire pentru cei care s-au făcut prunci la inimă, slujind lui Dumnezeu și oamenilor.

Să postim cu pace pe mai departe și să fim sănătoși duhovnicește și trupește! Amin.


[1] Începută la 8. 55, în zi de joi, pe 5 decembrie 2019. Sunt minus două grade și vântul bate cu 6 km/ h.