Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [71]

O poezie care n-ar părea că are subiect metafizic, dacă nu ar fi intitulată Rugăciune:

Arunci cam rar undița, pescarule,
Și mă plictisesc fără primejdii
Deasupra capului,
Nu c-aș vrea să mușc din ea,
Știu doar ce-nseamnă momeală
Dar m-am obișnuit c-o anumită tensiune.
Și n-o mai pot schimba la vârsta mea.

E vorba despre Pescarul Divin. Iar Sorescu face aluzie la parabola evanghelică a prinderii peștilor, pe care a spus-o Mântuitorul Sfinților Săi Apostoli, învățându-i să fie pescari de oameni.

Și deși poetul afirmă că n-are nevoie de momeală, în același timp vrea să ne spună că nu se poate lipsi de tensiunea metafizică, religioasă a vieții spirituale. Că fără această luptă cu obișnuința teluricului, fără dorința înălțării spre Dumnezeu, omul nu se simte deplin.

De aceea, pe de-o parte orgoliul omului modern, scepticizat de ideologiile modernismului, îl face să vrea să nu fie momit, adică atras de învățătura evanghelică, dar pe de altă parte nu poate trăi fără această momeală.

El singur simte că lipsa undiței dumnezeiești deasupra capului îl transformă într-un om fără viață, fără sens spiritual al existenței. Pentru că „tensiunea” de care vorbește, energia harului dumnezeiesc este – cum spunea în altă parte – curentul electric care ne aprinde ca ființe spirituale, ca ființe de lumină, care nu trăiesc doar pentru patimi și plăceri pământești.

Omul timpului modern nu vrea momeală, dar poetul sensibil la chemările veșniciei ar vrea ca Dumnezeu să arunce undița mai des…

Did you like this? Share it:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *