Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [73]
„Numai rar de tot/ Gândul se nimerește să rămână exact/ Cum l-ai gândit tu./ Și simți o căldură în suflet,/ Ca atunci când stai lângă copilul tău,/ Fericit că în sfârșit/ Îți seamănă” (Oscilații).
E adevărat că nu ne recunoaștem întotdeauna în gândurile noastre. Ba, cum zice poetul, se întâmplă adesea să nu ne recunoaștem în gândurile noastre. Și aceasta pentru că nu suntem una cu ceea ce gândim și ce facem. Nu avem acea unitate interioară, duhovnicească, de care vorbesc Sfinții Părinți isihaști. Suntem scindați interior de dorințe contrare, bulversați de gânduri care ne împrăștie mintea și simțirea. De aceea nu ne simțim solidari cu propriile gânduri.
Gândurile care ne seamănă sunt gândurile despre care putem recunoaște că rezonează cu adâncul sufletului nostru. Și atunci ne dăm seama că ne-a luminat Dumnezeu într-un sens anume. Atunci când vedem că gândul are valoare, că are adâncime, că are semnificații profunde pentru viața noastră sau că ne revelează un aspect existențial important.
Dar când vedem că gândul s-a risipit, că a fost superfluu, atunci înțelegem – pe măsură ce vedem că numărul gândurilor rătăcitoare crește – că mintea noastră nu naște numai pietre prețioase, cum ne-ar fi plăcut să credem, ci și multe frunze uscate care pier în vânt sau devin gunoi. Și pe măsură ce timpul trece, dacă suntem atenți, înțelegem valoarea gândurilor mari, a gândurilor frumoase și trainice.
Și din nou observ că, intuitiv, Sorescu își pune probleme care au tangență cu viața duhovnicească, cu învățătura patristică. Da, poetul pare deconectat de la astfel de realități sau preocupări, limbajul e modern, uzual, autorul lasă impresia, la prima vedere, a unui om întru totul racordat la modul concret de a fi al ultimelor decenii ale secolului al XX-lea.
Și totuși nimic mai fals. Pentru că Sorescu nu e scriitorul care să vrea să înalțe limbajul la puterea cugetării filosofice sau metafizice, așa cum proceda Nichita, ci el încearcă să extragă sau să-și explice prezența metafizicului în coordonatele unui cotidian mediocru. În ceața unei realități cenușii.
Însă niciodată enunțurile sale poetice nu sunt facile. Și mai totdeauna sfârșește prin a conchide că atât natura umană cât și universul întreg au dedesubturi nebănuite, uluitoare. Dincolo de inadecvările (de rigoare, aș zice) la lumea exterioară, Sorescu descoperă mereu cu uimire un spațiu interior mirific și necucerit, care își așteaptă Magellanul.
Chiar și poeziile construite din enunțuri foarte scurte și aparent puerile – precum: „Cu mine se petrece/ Ceva./ O viață de om” (Întâmplare) – au în spate o istorie evolutivă de durată a conștiinței de sine, reflexive.
Sorescu iubește concentrarea de gând pentru că ea conține o maximă a vârstei (etatea înțelepciunii e astfel măsurabilă).
Spre exemplu, dacă moartea este adesea un gând frisonant, până la a-i scutura toate frunzele poetului, Sorescu ajunge uneori și la pacea ortodoxă. Ca în la fel de concentratul poem intitulat Gând: „Că vine moartea/ Și atunci toată această încordare/ Îmi trece”.
Căci în zadar se zbuciumă tot pământeanul…