Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [74]
Totodată, îl vedem pe Sorescu preocupat, în mod deosebit, în linie romantică și modernă, de sensul artei sale, de rolul său redemptor:
Meșterul Manole
Merge mereu
La mănăstire
Și bate-n zid.
Cioc-cioc, sfios,
Ca la orice ușă.
Dar nu-i răspunde nimeni,
Și el se întoarce a doua zi,
A treia zi iar.
Cioc, cioc,
Încercă și într-un trunchi de copac,
Pe care nu și-l mai amintește bine:
El l-a zidit ori cine?
Bate apoi într-o frunză,
Apoi în pământ
Cioc, cioc, nebun,
Ana nu e nicăieri.
Unde a zidit-o?
(Sunet)
E o parabolă a artistului care își caută opera. Problema acestui meșter Manole nu e că moare, problema lui e că nu știe ce valoare va avea, în timp, opera sa: e trainică precum un copac? Ca o frunză? Ca pământul?
Mi se pare foarte semnificativ faptul că Sorescu se întoarce, ca altădată Eminescu sau Arghezi, la comparația cu elementele naturii, cu făptura cosmică, cu creația lui Dumnezeu.
Creatorul uman, fiind el însuși creat după chipul Creatorului divin, e întotdeauna confruntat cu neputința sa, în comparație cu arta și creația lui Dumnezeu.
De aceea se interoghează asupra forței de a rezista în timp a operei sale. Comparată cu vitalitatea naturii – cu pomul, cu frunza, cu pământul –, poate și opera lui să dăinuie printr-o autenticitate (cât de cât) similară?
Pe de altă parte, cel care știe că nicio operă nu se construiește fără o „Ană” de jertfă, fără sacrificiu personal, o caută și în natură, pentru că știe, totodată, că însuși Ziditorul lumii a creat universul și apoi l-a reînnoit și l-a orientat spre transfigurare și înveșnicire prin Jertfa Sa pe Cruce. Și neliniștea lui este legată de întrebarea dacă el, ca artist/ creator, a adus o jertfă capabilă să ofere operei sale validitate, să o facă valabilă peste timp…