Teologia Dogmatică Ortodoxă (vol. 2)

Pagina sursă a cărții.

În format PDF.

*

Despre dinamismul extraordinar al lui Dumnezeu vorbește Ps. 17, 11. Pentru că El Se suie peste Heruvimi și zboară. Zboară peste aripile vânturilor.  Însă, în ambele situații, în LXX s-a folosit prepoziția ἐπὶ. Și, din perspectiva mea de traducere, cred că aici ἐπὶ trebuie înțeles ca peste și nu ca pe. Pentru că vrea să se indice faptul că suirea și zborul lui Dumnezeu, adică dinamismul Său, întrece/ depășește tot dinamismul creației Sale. Căci El zboară mai sus de Heruvimi, adică de Puterile cerești, dar El zboară și mai sus de tot ceea ce înseamnă înălțime și dinamism ale creației Sale văzute (p. 19).

Glasul Domnului [este] peste ape” [Ps. 28, 3]. Iar „apele” sau „apele multe” de la 28, 3 sunt o indicare a slavei Sale. Pentru că Domnul vorbește întru slava Sa, adică în vederi extatice, dumnezeiești (p. 37).

În Ps. 28, 10 revine cuvântul potop [τὸν κατακλυσμὸν], existent doar în Facerea. Pentru ca să ni se spună că „Domnul va locui în potop [Κύριος τὸν κατακλυσμὸν κατοικιεῖ]”. Însă potopul, în Ps. 28, 10, e o expresie a mulțimii slavei Sale și nu a distrugerii, așa cum a fost în Facerea. De aceea, „Domnul va locui în potop” se traduce prin: „Domnul va locui în slavă multă”. Sau slava Sa va fi receptată de către cei înviați din morți și transfigurați de ea ca un potop, ca o bogăție nesfârșită care le depășește puterea de cuprindere, de înțelegere (p. 38).

Însă, dacă corelăm Ps. 32, 4 cu 32, 6 ne dăm seama că în ambele versete se vorbește despre Fiul și că trebuie să scriem expresia cu majusculă, adică Cuvântul Domnului. Pentru că la Ps. 32, 6, potrivit LXX, avem textul: „[cu] Cuvântul Domnului s-au întărit cerurile și [cu] Duhul gurii Lui toată puterea lor [τῷ Λόγῳ τοῦ Κυρίου οἱ οὐρανοὶ ἐστερεώθησαν καὶ τῷ Πνεύματι τοῦ στόματος Αὐτοῦ πᾶσα ἡ δύναμις αὐτῶν]”. Și aici Cuvântul e pus în relație cu Duhul Sfânt în momentul facerii lumii. Căci Tatăl, împreună cu Cuvântul și cu Duhul Sfânt, a făcut toate câte există. Iar aici, la Ps. 32, 6, observăm, pe de o parte, că Dumnezeul treimic imprimă tărie dumnezeiască creației Sale, iar, pe de altă parte, că zidirea și întărirea lumii e o lucrare comunională a Treimii. Pentru că Tatăl nu face nimic fără Fiul și fără Duhul Sfânt. Bineînțeles, referirea la ceruri înseamnă referirea la Puterile cerești. Pentru că cerurile, puterea sau puterile sunt corelative ale Sfinților Îngeri (p. 41).

E pentru prima dată în Psalmi, la Ps. 32, 11, când se folosește expresia „gândurile inimii [λογισμοὶ τῆς καρδίας]”. Și aceasta cu adresă la Dumnezeu și nu la oameni. În Daniel (TH) 2, 30 găsim sintagma „τοὺς διαλογισμοὺς τῆς καρδίας [raționamentele/ judecățile/ întrebările/ dialogurile inimii]”. Dar cu referire la oameni. Însă expresia „gândurile inimii” este experiată în rugăciunea isihastă a nevoinței duhovnicești. Pentru că cel care se roagă neîncetat înțelege la un moment dat că mintea lui coboară în inimă și că gândurile minții își au rădăcina în inimă. Cu alte cuvinte, această sintagmă revelată de Dumnezeu ne arată că nu există nicio separație între minte și inimă, ci omul acționează complet și unitar în fiecare faptă a sa. Dar în comparație cu oamenii, care își schimbă sfaturile/ planurile/ scopurile, Dumnezeu nu Își schimbă sfatul/ planul Său cu creația Sa, iar gândurile inimii Lui, adică cele pe care El le-a revelat, sunt imprescriptibile. Ele au valabilitate continuă. De aceea, este fericit neamul care Îl are pe Domnul ca Dumnezeu al lui [Ps. 32, 12; 143, 15] (p. 43).

Continuă lectura „Teologia Dogmatică Ortodoxă (vol. 2)”

Pastorala la Nașterea Domnului a PS Galaction Stângă [2019]

† Galaction,

din mila lui Dumnezeu Episcop al Sfintei Episcopii a Alexandriei și Teleormanului,

tuturor Dreptcredincioșilor creștini, Cinului monahal, Preacucernicilor și Preacuvioșilor Părinți din această Sfântă și de Dumnezeu păzită Episcopie,

har și pace de la Hristos Domnul, iar de la noi părintească îmbrățișare și arhierească binecuvântare!

„Și aceasta este viața veșnică:
să Te cunoască pe Tine,
singurul Dumnezeu adevărat,
și pe Iisus Hristos,
pe Care L-ai trimis”
(Ioan XVII, 3).

Iubiții noștri fii duhovnicești,

să-I mulțumim Bunului Dumnezeu pentru că ne-a dăruit puterea de a mai trece încă un al vieții noastre și de a ne bucura împreună la acest ceas de sfântă prăznuire!

Recunoștința față de Dumnezeu se cuvine să fie atitudinea noastră permanentă, cu certitudinea că numai din mila și binecuvântarea Sa trăim fiecare zi a vieții noastre. Sărbătoarea Nașterii Domnului Iisus Hristos este cu adevărat un praznic „al vieții”, după cum El Însuși ne încredințează, zicând: „Eu am venit ca lumea viață să aibă și din belșug să aibă” [Ioan X, 1o].

Fiul lui Dumnezeu, izvor al vieții și al nemuririi, Cel prin care toate s-au făcut, cele văzute și nevăzute, „S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându-Se ca un om” [Filipeni II, 7], dar fără de păcat, pentru ca să ne răscumpere prin jertfa Sa de păcatul neascultării lui Adam din Rai, să ne scoată din blestem și din robia morții, să ne împace cu Dumnezeu și să ne facă vrednici din nou de a dobândi viața cea veșnică. „Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuie, prin El, lumea” [Ioan III, 17].

Încă din primele pagini, Sfânta Scriptură ne vorbește despre grădina cea din Eden în care Protopărinții noștri au fost așezați, despre cei doi pomi din mijlocul ei – pomul vieții și pomul cunoștinței binelui și răului – și despre căderea primilor oameni în păcat. Căzând în ispita diavolului și alergând să guste din pomul cunoștinței, din care Dumnezeu a poruncit să nu mănânce, Adam a pierdut viața duhovnicească și s-a supus morții chiar din acea clipă, împlinindu-se cuvântul Făcătorului Său care îi spusese: „În ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit!” [Facere II, 17]. Alegând cunoștința cea lipsită de comuniunea cu Dumnezeu, Adam alege astfel calea cea fără de lumină, cea a întunericului, a cunoașterii parțiale, imperfecte și, inevitabil, calea morții. Însă Dumnezeu, în marea Sa iubire față de oameni, n-a răbdat ca „făptura Sa să fie înghițită de pieire”, ci, „la plinirea vremii” [Galateni IV, 4], a rânduit ca, prin întruparea Fiului Său, „poporul care stătea în întuneric să vadă lumină mare, iar celor ce ședeau în latura și în umbra morții să le răsară lumina” [Matei IV, 16] Lui.

În acest sens, Sfântul Evanghelist Ioan ne spune: „Întru El era viața și viața era lumina oamenilor” [Ioan I, 4]. Căci „Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul care vine în lume” [Ioan I, 9], iar Mântuitorul ne încredințează, zicând: „Cel ce-Mi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” [Ioan VIII, 12].

Acest înțeles adânc al tainei Nașterii Mântuitorului Iisus Hristos este rezumat și frumos exprimat în troparul Sfintei Sărbători de astăzi: „Nașterea Ta, Hristoase Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoștinței; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor de la stea s-au învățat să se închine Ție, Soarelui dreptății, și să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus, Doamne, slavă Ție!”[1].

Înțelegem, așadar, că Hristos Domnul, Cel ce pentru noi Se naște, este Lumina lumii. În El și prin El lumea dobândește lumina cunoștinței celei adevărate, a cunoștinței despre Dumnezeu, despre mântuirea și sfințirea omului. Prin sfânta Lui naștere, Hristos ne dăruie lumina de a-L cunoaște pe Dumnezeu ca Tată iubitor al nostru, al tuturor oamenilor, de a înțelege voia și poruncile Sale. Ne dăruie puterea de a cunoaște, prin credință, că în Fiul Său stă mântuirea noastră și că așa cum El S-a făcut asemenea nouă și noi trebuie să ne străduim cu toată ființa noastră să devenim asemenea Lui, să ne schimbăm viața noastră din temelii pentru a moșteni viața cea veșnică.

Această lumină a cunoștinței ni se oferă prin sfânta Lui naștere tuturor. Însă modul și măsura în care noi ne împărtășim din ea diferă în funcție de disponibilitatea sufletească, de credința și de curăția inimii fiecăruia dintre noi. În această privință, Nașterea Domnului se aseamănă cu sămânța din pilda semănătorului, care încolțește, crește și aduce rod însutit numai în sufletele bune și credincioase.

Așa s-au petrecut lucrurile și în vremea nașterii, în timp, a Fiului lui Dumnezeu! Deși Îngerii au luminat cerul și au adus cântări de slavă, iar steaua a strălucit în văzul tuturor, vestind venirea în trup a Pruncului Dumnezeiesc, întregul Betleem dormea. Dormeau Irod și păzitorii lui, dormeau și învățații Ierusalimului. Numai câteva persoane s-au învrednicit de a se împărtăși de „lumina cunoștinței”. Cea dintâi a fost Maica Domnului, Preasfânta Fecioară Maria, căreia Arhanghelul Gavriil îi descoperise la Bunavestire că Cel zămislit în ea „va fi mare și Fiul Celui Preaînalt Se va chema” [Luca I, 32]. Însă Fecioara Preacurată „păstra toate aceste cuvinte, punându-le în inima sa” [Luca II, 19] ca pe o taină, taină ce avea să se dezlege în chip lămurit abia prin Sfânta Sa Înviere din morți.

De „lumina cunoștinței” s-a învrednicit apoi și Dreptul Iosif, căruia, tot prin Arhanghel, Dumnezeu îi vestește că Cel zămislit în Fecioara Maria „este de la Duhul Sfânt. Ea va naște Fiu și vei chema numele Lui: Iisus, căci El va mântui poporul Său de păcate” [Matei I, 20-21].

S-au învrednicit apoi și cei 3 Magi din Răsărit. Iar ei nu sunt simpli călători, ci sunt căutători de Dumnezeu, sunt pelerini. Ei nu vin la Betleem din simpla curiozitate de a-L cunoaște pe Împăratul cerurilor, ci ei vin să I se închine. De aceea, Dumnezeu îi călăuzește prin steaua care nu respecta ordinea firească a cerului, pentru că ea a vestit Lumina care a venit în lume. În urma închinării, și Magii primesc arătare îngerească. Pentru că ei iau înștiințare ca pe altă cale să se întoarcă în țara lor. Lumina cunoștinței îi schimbă ființial. Căci de acum ei pornesc pe altă cale a vieții lor, pe calea arătată lor de Însuși Dumnezeu.

„Soarele dreptății” și „Răsăritul cel de sus” sunt două numiri ale Domnului nostru Iisus Hristos. Și El a împărtășit „lumina cunoștinței” și păstorilor celor cu suflet curat. Și ei au primit vestea nașterii Sale celei sfinte tot prin Îngeri, prin mesageri ai Săi, de unde vin, de altfel, toate ale praznicului, din mila și binecuvântarea lui Dumnezeu. Ei, cei care se încălzeau la foc împrejurul peșterii de unde a răsărit Lumina cea veșnică, îi preînchipuie pe oamenii simpli și rugători, care sunt chemați să privească și să primească lumina lui Dumnezeu în sufletele lor. Datorită curăției inimii lor, distanța pe care o parcurg li se pare mică. Căci ei sunt și mărturisitori ai minunii. Pentru că, văzându-L pe Pruncul Cel Dumnezeiesc, „au vestit cuvântul grăit lor despre acest Copil. Și toți câți auzeau se mirau de cele spuse lor de către păstori” [Luca II, 17-18]. Mărturia lor arată vocația misiunii întregii Biserici, cler și credincioși, aceea de a „propovădui Evanghelia la toată făptura” [Marcu XVI, 15].

Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos s-a săvârșit în timp, „la plinirea vremii”, însă taina mântuirii noastre este din veșnicie, pentru că „Iisus Hristos, ieri și azi și în veci, este același” [Evrei XIII, 8]. Evanghelia venirii Sale în trup a rămas neschimbată, mereu aceeași, dar mereu tot mai vie și mai proaspătă. De aceea, la fiecare sărbătoare a Crăciunului, creștinii sunt chemați să se închine Dumnezeiescului Prunc. Dar noi nu Îl putem vedea în trup, așa cum au avut bucuria Păstorii și Magii, ci nouă ni s-a dat puterea și darul de a ne apropia de El și de a ne împărtăși din roadele cele bogate ale sfintei Sale nașteri prin credință. Pe lângă multele daruri cu care l-a binecuvântat Dumnezeu pe om este și acela al credinței, cu ajutorul căreia noi, creștinii, primim descoperirea adevărurilor Sale celor mântuitoare. Credința este făclia care ne călăuzește viața pe drumul nostru pământesc. Credința este o putere mare, atât de mare, încât nu-i poate ține piept nicio suferință a trupului sau vreun necaz al sufletului nostru. Această credință mare i-a însuflețit pe Sfinții Apostoli în propovăduirea Evangheliei, încât au ajuns să poată spune: „Ocărâți fiind, binecuvântăm, prigoniți fiind, răbdăm, huliți fiind, ne rugăm” [I Corinteni IV, 12-13]. Credința reprezintă aripile sufletului nostru și este cea dintâi condiție a mântuirii din partea omului. Pentru că „cel ce va crede și se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi” [Marcu XVI, 16], ne spune glasul Mântuitorului din Scripturi. Deoarece El a venit „ca tot cel ce crede în El să aibă viață veșnică” [Ioan III, 15].

Străbătând vremea postului rânduit pentru întâmpinarea slăvitei sărbători de astăzi, am auzit în Biserică citindu-se Evanghelia despre dregătorul cel bogat. Acesta vine la Mântuitorul și Îl întreabă: „Bunule Învățător, ce să fac ca să moștenesc viața de veci?” [Luca XVIII, 18]. Această întrebare poate fi și pe buzele noastre, ale tuturor: Ce să facem, cum să ne trăim viața aceasta pentru a dobândi viața cea de veci? Teologhisind despre binecuvântările Întrupării Mântuitorului Hristos, Sfânta Biserică ne oferă multe învățături care să ne ajute să pătrundem mai ușor taina cea minunată. Pentru că Dumnezeu Se face om pentru ca noi să devenim dumnezei. El a luat sărăcia noastră, pentru ca noi să ne îmbogățim. Hristos, chipul lui Dumnezeu fiind, a luat chip de rob pentru ca noi să ne împărtășim de continua asemănare cu El. Și El a acoperit atotputernicia și nemurirea Sa pentru a ne arăta puterea dumnezeirii Sale în slăbiciunea firii Sale omenești și în suportarea morții. Ce schimb minunat și binecuvântat! Pentru a ne bucura de toate aceste daruri și noi trebuie să urmăm calea lui Hristos: calea smereniei, calea iubirii și a slujirii aproapelui nostru, calea jertfirii de sine în favoarea celorlalți, lucrând toate în așa fel, încât să fim vrednici de numele de creștini pe care îl purtăm. În fond, aceasta este definiția mântuirii în Creștinism, definiția dată de Sfinții Părinți ai Bisericii: asemănarea cu Dumnezeu pe cât îi este cu putință omului.

Dreptmăritori creștini,

„Taina cea din veac ascunsă” a nașterii Fiului lui Dumnezeu s-a descoperit atunci, în Betleemul Iudeii, pe vremea regelui Irod, dar ea continuă să se descopere mereu, an de an, ca și atunci, în Betleemul sufletelor noastre. De aceea, noi trăim această taină sub semnul prezentului, o trăim ca pe o realitate permanentă. Trăitori și mărturisitori, în vremea lui, ai tainei Sfintei Întrupări a Domnului, Sfinții Părinți ai Bisericii noastre ne-au lăsat adevărate comori neprețuite de cugetare adâncă, care continuă să aducă și astăzi mult folos sufletelor noastre și să sporească bucuria sfintei sărbători.

Astfel, Sfântul Ioan Damaschin († 749), arătând însemnătatea praznicului de față, ne învață, zicând: „Astăzi Se naște Fiul lui Dumnezeu Cel unul-născut, strălucirea slavei Sale, Chipul cel veșnic al ipostasului Său, Logosul și hotarul Tatălui, prin Care El a făcut veacurile, prin Care s-au făcut cele văzute și cele nevăzute. Căci Logosul Tatălui S-a făcut trup în chip neschimbat de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria, și mijlocitor între Dumnezeu și om este Cel singur iubitor de oameni, zămislit în preacurata mitră a Fecioarei, nu din voie sau poftă sau unire bărbătească, ci de la Duhul Sfânt, asemeni celei dintâi nașteri a lui Adam; și S-a făcut ascultător Tatălui, vindecând neascultarea noastră prin luarea asupra Sa a firii noastre”[2].

Prin neascultare, omul a făcut loc în sine morții ca expresie a propriei libertăți folosite în mod greșit. Omul moare nu din cauza ființei sale de muritor. Căci nu a fost creat spre moarte, ci spre viață. Însă el moare, deoarece se depărtează de Dumnezeu, Care este Viața lumii. Omul pleacă de la Viață și refuză comuniunea cu Cel ce i-a dat viață, devenind stricăcios prin păcat și muritor. Pentru a birui moartea și stricăciunea intrate în trupul omului prin păcat era necesar ca Fiul lui Dumnezeu să Se îmbrace în acest trup și să le biruie pe acestea ființial, din interiorul persoanei Sale divino-umane.

Ne aduce lumină în această privință Sfântul Atanasie cel Mare († 373), apologetul cel inspirat al Întrupării Domnului, când ne lămurește astfel: „Trebuie știut că stricăciunea care s-a produs la început nu era în afara trupului, ci străbătuse în el și era nevoie ca, în locul stricăciunii, să pătrundă în el Viața; precum intrase moartea în trup, așa să intre și Viața în el. Dacă moartea ar fi fost în afara trupului, se cădea să rămână și Viața în afara lui. Dar, de vreme ce moartea pătrunsese în trup și stăpânea asupra lui, fiind venită în el, era nevoie ca și Viața să pătrundă în trup, ca, îmbrăcând Viața trupul nostru să lepede stricăciunea din el. Astfel, dacă Cuvântul ar fi fost în afara trupului și nu în el, moartea ar fi fost biruită, căci n-ar fi avut putere împotriva Vieții, dar ar fi rămas în trup stricăciunea. De aceea se cuvenea să îmbrace Mântuitorul trupul nostru, ca, unindu-se cu Viața, să nu mai rămână muritor în moarte, ci, ca unul ce a îmbrăcat nemurirea, să rămână nemuritor în înviere. De aceea a îmbrăcat El trupul, ca, aflând moartea în trup, în el să o și nimicească”[3].

Înțelegem că pentru a Se întâlni cu moartea, Cuvântul trebuia să o întâlnească într-un trup, adică în trupul în care trebuia să moară. Dar El, fiind Viața, a îngăduit morții să lucreze numai până ce El a murit pe Cruce, dar, îndată după aceea, El Și-a scos trupul de sub efectul ei, pentru că a biruit moartea în trupul Său.

De aceea, era imposibil pentru omul căzut, stăpânit de păcat și de moarte, să se mai întoarcă la curțile Tatălui Ceresc, în desfătarea de odinioară a Raiului. Numai prin coborârea lui Dumnezeu la om, acestuia îi este posibilă mântuirea, dobândirea vieții celei veșnice pentru care a fost creat.

Întărind aceste adevăruri un alt Sfânt Părinte, apărător al dreptei credințe, ne spune: „Căci dacă Acela nu S-ar fi născut trupește, tu nu te-ai fi născut din nou duhovnicește. Dacă Acela n-ar fi primit chip de rob, tu nu ai fi dobândit slava înfierii. Căci de aceea a venit pe pământ Cel din cer: pentru ca tu, cel pământesc, să fii ridicat la ceruri. De aceea Hristos S-a deșertat pe Sine: pentru ca noi toți să primim din plinătatea Lui. Moartea Aceluia a devenit nemurirea ta. Pătimirea Stăpânului a devenit înălțarea robului”[4].

Iubiți fii sufletești,

Crăciunul este pentru fiecare dintre noi legat de multe amintiri, de multe emoții încărcate de gustul copilăriei, de o ambianță caldă însoțită de sentimente plăcute, în care fiecare se simte mai disponibil pentru aproapele său și mai bun. Se întâmplă adesea ca în societatea noastră secularizată și înclinată spre desacralizare, sublimitatea acestei zile să fie golită de înțelesul său duhovnicesc și să fie invadată de consumism, care îndeamnă la petreceri, mâncare și băutură fără măsură.

Vorbind despre Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan mărturisește: „Și am văzut slava Lui, slavă ca a unuia-născut din Tatăl, plin de har și de adevăr” [Ioan I, 14]. Această mărturisire ar putea fi și cuvântul Dreptului Iosif și al Fecioarei Maria, care au constatat minunea ce s-a petrecut. Ar putea fi, de asemenea, și cuvântul Păstorilor cu suflet curat și al înțelepților Magi care s-au împărtășit de „lumina cunoștinței”.

Însă noi, creștinii de azi, putem să spunem din tot sufletul această mărturisire? Vedem noi slava lui Dumnezeu în mijlocul acestei lumi? Are Pruncul Dumnezeiesc loc în inimile noastre? Îl cunoaștem? Urmăm noi sfintei Lui învățături? Iubim noi Biserica Sa, pe care a câștigat-0 cu scump sângele Său?

La aceste întrebări vom putea răspunde afirmativ numai dacă sufletul nostru e plin de iubire. Căci, din iubire negrăită față de noi, Dumnezeu Se întrupează. Îl vom cunoaște și-I vom putea urma dumnezeieștile Sale învățături numai dacă vom avea iubire în noi. Căci „cel ce nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire” [I Ioan IV, 8].

Mântuitorul Hristos ne iubește pe noi, pe toți. Cât S-a aflat pe pământ, El n-a căutat nimic pentru Sine, dar a dăruit vedere orbilor și picioare ologilor, a săturat mulțimile înfometate în pustie, a chemat la viață pe cei cuprinși de moarte, încununându-Și viața cu jertfa cea de bunăvoie de pe Golgota pentru a mântui neamul omenesc.

Preasfânta Sa Întrupare ne cheamă pe toți la o viață nouă. Să ne amintim că Hristos Domnul blestemă smochinul cel neroditor, pentru a arăta că nerodirea e semnul despărțirii de Dumnezeu, e moarte veșnică. Regula de aur a unei vieți trăite în duh creștinesc este să te dărui pentru binele semenilor tăi, urmând pilda Mântuitorului Hristos. În această lumină se cuvine să trăim învățătura Sa despre iubirea aproapelui, învățătură tălmăcită de El Însuși prin bine-cunoscutele Sale cuvinte: „Poruncă nouă vă dau vouă: Să vă iubiți unul pe altul! Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul! Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei: dacă veți avea dragoste unii față de alții” [Ioan XIII, 34-35].

Rugând pe Domnul, Cel ce pentru noi oamenii S-a întrupat din Sfânta Fecioară Maria, să ne ajute să împlinim aceste învățături în viața noastră, vă îmbrățișăm cu părintească dragoste și vă dorim să petreceți sfintele sărbători ale Nașterii Domnului și ale Bobotezei în pace și cu sănătate, iar Anul Nou 2020 să fie luminat și cu mult spor încununat întru toate cele de folos!

La mulți ani!

Al vostru către Domnul pururea rugător spre tot binele,

† Galaction,

Episcopul Alexandriei și Teleormanului.

Dată în reședința noastră episcopală din Alexandria la praznicul Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos, în anul mântuirii 2019.


[1] Mineiul pe decembrie, troparul glas IV, p. 385.

[2] Sfântul Ioan Damaschin, Cuvântări la sărbători împărătești, la sărbători ale Maicii Domnului și la Sfinți, Ed. IBMO, București, 2010, p. 22.

[3] Sfântul Atanasie cel Mare, Cuvânt împotriva elinilor. Tratat despre Întruparea Cuvântului. Trei cuvinte împotriva arienilor, Ed. IBMO, București, 2010, pp. 208-209.

[4] Sfântul Amfilohie de Iconium, Scrieri, Ed. Doxologia, Iași, 2015, p. 159.